Adesea sîntem obișnuiți să lăudăm consecvența unor oameni, Cei care merg temeinic pe o cale anume, pe care n-o schimbă la prima cotitură neașteptată, știind unde vor să ajungă și procedînd în consecință, ne deșteaptă chiar o anumită invidie. „Iată“, ne zicem, „ce destin clar.” Ni se pare chiar că marile izbînzi din istorie nu se pot realiza fără o enormă consecvență: Columb refuzînd să se întoarcă din drum în mijlocul oceanului, deși era la un pas să fie omorît de mateloții disperați, ni se pare un model vrednic de urmat. Știa că are dreptate (de fapt, n-avea, după cum știm noi) și, în numele adevărului în care credea atît de puternic, încît se lipise de el, era dispus să îndure orice. Sau să ne amintim de Socrate care continua să-și supună concetățenii unor întrebări iritante pentru ei, neglijîndu-și restul vieții – familie, copii, gospodărie, avere –, ba chiar refuzînd să se lase înduplecat de amenințări și chiar de perspectiva morții. Știm de la procesul său că, dacă ar fi promis tribunalului că-și va schimba felul de viață, ar fi fost cruțat și ar fi scăpat cu o amendă. Consecvența (unii ar spune, mai brutal, încăpățînarea lui), nu filozofia sa, l-a pierdut, dar tot ea, cumva, l-a ridicat, în posteritate, peste comunul muritorilor.
Ne-am putea gîndi, în acest sens, dacă măcar unii dintre „marii oameni” – în arte, în viața practică, în științe – sînt astfel mai puțin din cauza dotării lor speciale într-un anumit domeniu (deși nici aceasta nu poate lipsi, dar ea poate nu are altitudinea pe care i-o credem), cît datorită unei mari consecvențe a voinței lor care alege să nu se lase abătută de la scopul ei, în pofida tuturor semnelor că o schimbare ar fi benefică și comodă vieții. Oare metoda socratică n-ar fi avut aceeași valoare și fără martiriul filozofului, care ar fi consimțit să se plece înaintea puterii statului? Poate că da, dar cine știe dacă am mai fi crezut noi, posteritatea, în acea metodă?
Să fie deci consecvența, fie și în ceea ce poate fi o eroare de parcurs, mai prețioasă decît plierea neîncetată la condițiile, mereu altele, ale drumurilor? Cîtuși de puțin, par să fi fost de părere unii, ca de pildă Montaigne: „Nu trebuie să ne legăm prea strîns de înclinațiile și firea noastră. Principala noastră calitate este de a ști să ne potrivim unor țeluri diferite. Cine rămîne țintuit de nevoie pe un singur făgaș viețuiește doar, nu trăiește. Cele mai alese suflete sînt cele înzestrate cu cea mai mare diversitate și adaptabilitate” (Eseuri, III, 111, p. 40, traducere de Vlad Russo, Humanitas, 2023).
Exemplul oferit îndată de Montaigne este Cato cel Bătrîn, despre care Titus Livius spunea că avea o asemenea versatilitate, încît „orice ar fi făcut, ai fi zis că e născut pentru acel unic lucru”. Și totuși, știm că romanul avea o singură obsesie – un scop suprem – la care revenea indiferent despre ce ar fi vorbit în oricare dintre discursurile sale: „Carthaginem delendam esse!”.
Așadar, poate că nu avem de-a face cu o reală contradicție. Și asta cu atît mai mult cu cît, acolo unde versiunea românească are „țeluri”, cuvîntul francez folosit de Montaigne este „usages” – așadar mai curînd „mijloace, feluri de a fi, utilizări, cînd nu chiar obiceiuri” mai curînd decît „țeluri”, adică scopuri. Așadar, Montaigne nu pune de fapt în discuție scopul final al vieții cuiva, nu vrea să spună că acesta e bine să se schimbe și să se răsucească după cum bat vînturile și oportunitățile; el pare să prețuiască numai adaptabilitatea mijloacelor, capacitatea omului de a se plia condițiilor unor drumuri accidentate, de a face detururi la nevoie, disponibilitatea de a admite schimbări în parcurs, dar nicicum abandonul Stelei Polare.
Sigur, mijloacele, căile, manierele de lucru (les „usages”) variază, se schimbă, se adaptează, trebuie să rămînă suple. Dincolo de suplețe, însă, pentru orice măreție, și chiar pentru viața adevărată, ceva va rămîne permanent, consecvent, chiar obsedant: în cele din urmă, refrenul trebuie să fie unul singur: „Cartagina trebuie distrusă!”.
Credit foto Cato cel Bătrîn: Wikimedia Commons
