Se cunoaște felul în care Karl Popper definea democrația: acel sistem politic și procedural care reușește să-i împiedice pe cei mai răi să ajungă la putere. Era o definiție modestă – părea să nu ceară prea mult de la respectivul sistem – și totodată negativă: nu pretindea că democrația va aduce la putere pe cei mai buni oameni – așa cum sperau optimiștii începînd cu Pericle – și nici măcar nu promitea lucruri altminteri foarte de dorit de populații: prosperitate, libertate, dreptate socială, lăsînd ca astfel de cerințe să fie mai mult sau mai puțin împlinite de alte „instanțe”: economie de piață (capitalism), stat de drept, sisteme de asistență socială etc. Promitea un singur lucru, aparent destul de elementar, astfel încît părea destul de simplu să-și poată ține promisiunea: să-i oprească de la putere – prin mecanismele votului univeral și ale diverselor sisteme electorale – pe „cei mai răi”, respectiv pe aceia al căror acces la conducerea statelor ar putea produce cele mai mari daune economice, sociale și de orice altă natură. Sau măcar, dacă printr-un accident unii dintre aceștia ar fi reușit să acceadă la putere, democrația promitea să le limiteze și chiar retragă această putere atît în timp, cît și în extensie, prin mecanismele controlului reciproc al puterilor în stat.
A reușit democrația să-și țină această promisiune? Cîndva și în foarte multe cazuri – da. Dar în cîteva cu adevărat dramatice și în tot mai multe, în ultimul timp, dă rateuri. Este atunci aproape cu neputință să scuzi democrația americană (și poate democrația în sine), fiindcă i-a permis în două rînduri lui Donald Trump să ajungă președinte, pe considerentul că, poate, acesta nu-i chiar cel mai rău președinte cu putință. Nu facem deloc concursuri absurde în incompetență și megalomanie, dar pare destul de clar că, dintre toate opțiunile, respectivul președinte se dovedește a fi printre cele mai rele deoporivă pentru țara lui și pentru lumea întreagă. La fel s-a întîmplat și în alte cazuri, mai ales atunci cînd cîte un om politic a tins să se eternizeze la putere, cîștigînd succesiv alegerile: un Netanyahu în Israel sau un Viktor Orbán în Ungaria (ultimul, din fericire, înlăturat după mulți ani de abuzuri, la ultimele alegeri). N-a fost ceva, în sine, nedemocratic păstrarea puterii pentru atîta timp; dar, așa cum se știe și se tot repetă, puterea corupe, ceea ce s-a întîmplat cu aceștia și cu destui alții.
Sigur, democrațiile au încercat să se apere de „cei mai răi”. Au făcut-o însă, de multe ori, prin mijloace nedemocratice sau extrademocratice, deși nu anticonstituționale: la noi, măsura a fost radicală: anularea alegerilor prezidențiale (turul II) în 2024, pentru scoaterea din cursă a lui Călin Georgescu, în prezent inculpat pentru propagandă fascistă. În mod vădit, democrația, înțeleasă în sensul lui Popper, a eșuat aici: deși Georgescu era aproape cel mai rău candidat posibil în acel moment (capabil să producă daunele cele mai mari țării), poporul l-ar fi ales totuși în mod democratic. În alte părți, sînt luate alte măsuri mai puțin dramatice, dar nu mai puțin non-democratice: Marine Le Pen va fi împiedicată de Justiție să candideze la alegerile prezidențiale de la anul din Franța. Alte țări încearcă să evite pericolul extremismului politic construind alianțe politice între partidele de centru, care să țină extrema într-un „cordon sanitar”. E ceea ce se întîmplă în Germania și, acum, și la noi. Din păcate, măsura pare să fie tot mai puțin eficientă practic și – democratic vorbind – e tot mai discutabilă, discreditînd alternanța la putere și dezbaterea reale.
Realitatea este că mijloacele moderne de propagandă și manipulare în masă au drept efect și eșecul în a-i înlătura din competiția pentru putere pe „cei mai răi”: mai mult, există impresia că, uneori, „cei mai răi” sînt chiar avantajați în condițiile date, reușind să-și camufleze natura și scopurile mai bine decît alții, cu ceva mai multe scrupule morale.
Nu știu ce soluție se poate găsi și nici măcar dacă ea există. Dar încep să mă gîndesc dacă nu e ceva greșit în definiția lui Popper, mai exact în modestia altminteri lăudabilă a ei. Poate că, pur și simplu, avem pretenții prea mici de la democrație. Poate că n-ar trebui să ne consolăm numai cu eliminarea „celor mai răi”, ci să încercăm să-i aducem la putere și pe cei măcar „suficient de buni”. Să dăm șanse nu numai celor care nu ne mint de la obraz, dar și celor care spun cu curaj adevărul. Poate că ar trebui lucrat nu numai la mai buna educare a publicului (ceea ce rămîne un deziderat), care să capete discernămînt, ci și la preselecția adecvată a viitorilor conducători. Spus mai brutal, poate că, de exemplu, analfabeții funcțional, de exemplu, ar trebui împiedicați să voteze, iar cei instabili psihic și mental – să candideze. Mincinoșii patologici și, în general, cei care și-au construit cariera publică pe fraudă, scandal și corupție ar trebui barați de la politica mare, așa cum nu-i mai acceptăm drept medici pe cei care au încălcat grav etica profesională.
În general, cred că, punînd standardele de selecție prea jos, democrațiile au sfîrșit prin a-i scoate din competiție pe cei buni și că, promițînd să înlăture numai un rău maxim, ele au încurajat o abundență de mediocritate care, în timp, a viciat spațiul public, a exilat meritul și a coborît continuu pretențiile și realizările. Conducătorii devin tot mai deplorabili, la modul general, poate și pentru că am organizat lucrurile astfel încît să li se ceară să nu fie chiar răi de tot; dar poate că, dacă le-am cere (sub diferite forme instituționale) să fie cît mai buni, i-am avea cel puțin satisfăcători. Cîndva i-am permis democrației să fie modestă. A funcționat o vreme, dar acum e tot mai defectă. Ca s-o reparăm, poate trebuie s-o punem să-și crească pretențiile. Pînă la urmă, cum să eviți mai răul dacă te tot abții să cauți în mod activ mai binele?
