Am descoperit cu îngrijorare prin anii 1970, în urma cîtorva șocuri economice suprapuse, între care, pentru a deschide retrospectiv spre o abordare comparativă cu crizele actuale, cel al creșterii prețului petrolului, că am ajuns la „limitele creșterii”, așa cum un faimos Raport al Clubului de la Roma fixa conceptual diagnosticul. De atunci încoace am inovat un model normativ al dezvoltării în care pilonul bunăstării nu mai este doar creșterea economică, ci echilibrarea ei sustenabilă, prin cumpătare dezirabilă, în relație cu societatea și natura. Dar aceasta nu înseamnă că am renunțat la nivelul practicilor noastre, comportamente individuale sau paradigme sociale, la idealul unei societăți a bunăstării generale, dimpotrivă, l-am amplificat și l-am legitimat obsesiv prin iluzii tehnocratice și de inginerie socială, de la anunțarea prevalenței unor interese publice care pot da coeziune societății la diverse proiecte transformaționiste sau reformiste care iau în serios posibilitatea unei distribuiri echitabile a resurselor. În ciuda tuturor acestor exerciții care internalizau într-un fel sau altul îndemnul la cumpătare, consumul global nu a scăzut nicidecum, dimpotrivă, orice actor statal care își începe decolajul economic pretinde că este îndreptățit să consume din ce în ce mai multe resurse, așa cum ar fi cazul statelor prinse în alianța BRICS, nucleu care generează deja afilieri la opțiunea pentru consum cu orice preț al efectelor colaterale.
De fapt, dacă iau în seamă experiența mea istorică și geografică, prima dată de vîrstă, a doua de străbaterea lumii în lung și în lat, aș spune că dezideratul încărcat de dorință și frustrare pe care l-am întîlnit întotdeauna și pretutindeni a fost acela al creșterii consumului. Este suficient să ne reamintim ce gînduri făceau diferența între Est și Vest în perioada regimurilor comuniste din Europa de Est înainte de anul prăbușirii, 1989, și ce speranțe animă oamenii din țările sărace ale planetei. Nu vreau să cad în cinism, dar aș spune că pînă și dorința de libertate era uneori credibilizată prin înveșmîntarea ei într-un mănunchi de posibilități de creștere a consumului și de obținere a unui asemenea avantaj ce poate fi ridicat pînă la rangul de drept cetățenesc.
De aceea, aș vorbi despre o înclinație umană naturală spre consum excesiv, cu tot ceea ce presupune acesta, risipă de resurse și producere de deșeuri. Ne dezvoltăm prin consum și consumăm pentru a ne dezvolta, iar risipa și gunoiul sînt considerate efecte colaterale pe care putem eventual să le diminuăm. Dintr-o asemenea perspectivă devine evident că risipa, în diversele ei forme, este un proces inseparabil de cel al dezvoltării civilizației noastre. Pentru a întrezări șansa unui accent critic, aș îndrăzni să dezvălui ca model ascuns al civilizațiilor de succes din istoria umanității tocmai acest gen de consum bazat pe risipă. Paradigmatic vorbind, istoria noastră este o aspirație continuă spre un ospăț de felul celui dat de Trimalchio, așa cum a fost el imaginat în atît de cunoscuta secvență narativă din Satyricon-ul lui Petronius. Eram pe atunci ca umanitate la apogeul celei mai performante civilizații a antichității, excepțională în privința proiectării locuirii și a infrastructurii, urbană sau rustică, dar în același timp trăiam un interval al decadenței și al eșecului grotesc al aceleiași civilizații: ea își alimenta persistența și dezvoltarea chiar din menținerea unei abundențe care se exprimă prin exces consumerist, prin risipă și agresiune asupra naturii, prin producerea de deșeuri. Aparent avem un echilibru și o stare de funcționalitate la nivel macroeconomic, dar înlăuntrul sistemului se produc și se adîncesc clivaje sociale și se accentuează tot felul de nedreptăți. Aș spune că multe s-au schimbat de atunci încoace, însă modelul ospățului lui Trimalchio a rezistat triumfător și îl putem regăsi multiplicat în diverse versiuni în funcție de contextele culturale și istorice.
Încerc să pătrund în interiorul acestui mecanism consumerist al risipei și să-i dezvălui structura funcțională. De la bun început observ că justificarea modelului se bazează pe presupoziția echivalării bunăstării și vieții bune cu consumul, relaxarea, timp liber și loisir, adică, reducționist vorbind, nimic altceva decît „panem et circenses”. Dar pentru a beneficia de toate acestea ai nevoie de o civilizație a prisosului, de o abundență de produse, bunuri, servicii și oportunități, iar odată ce ai atins această stare, feedback-ul determină îmbogățirea bazei de pornire și tot așa, prin consum și risipă, se întreține mecanismul social, i se asigură regenerarea și forța reproductivă. Cumpătarea și austeritatea devin inamicii acestui model, de vreme ce ar duce la reducerea consumului și, implicit, la stagnare.
Nu trebuie să ne ascundem după deget și să încercăm să ne amăgim că altele au fost prioritățile noastre individuale și ca societate în ultimii zeci de ani de libertate în care economia, după o crispare inevitabilă, s-a pus în mișcare și s-a conectat din ce în ce mai viguros la fluxurile globale. Ne-am dorit să trăim mai bine și, într-adevăr, trăim mai bine și pentru că am consumat din ce în ce mai mult și am risipit pe măsură. Drept urmare, ne-am învățat să avem aspirații bazate pe creșterea consumului, iar orice proiect contrar, așa cum ar fi unul al austerității, oricît de îndreptățit ar fi el, stîrnește adversitate. Asociem acestor aspirații anumite idei și credințe care se bizuie pe optimismul tehnologic derivat din ultimele secole de revoluție științifică și tehnologică exponențială, așa încît riscăm să argumentăm că nu are rost să ne facem griji, totul se va rezolva prin inovație, iar efectele de moment ale risipei, așa cum ar fi și criza ecologică, sînt doar excrescențe ideologice.
Acesta este modelul care ne-a dus la lanțuri de aprovizionare și de consum care pierd pe parcurs aproape o treime din resurse. Desigur, creștem economic, avem un PIB global sau per capita din ce în ce mai mare, însă, odată cu această creștere, crește și risipa, cresc cantitativ și deșeurile produse de civilizația noastră și scade capacitatea de suportabilitate și de regenerare a Pămîntului. De fapt, la nivel personal, statal și global, consumăm peste tot pe datorie. Persoanele se îndatorează la bănci pentru a susține consumul și risipa individual sau în familie, statele se îndatorează pe piețele financiare, fac deficite și acumulează datorii în contul generațiilor viitoare, iar economia globală i se îndatorează planetei secătuindu-i resursele, fie ele chiar regenerabile.
Întrebarea este dacă aceasta este unica spirală a bunăstării și care ar fi condițiile de conceptibilitate ale unui model alternativ. Desigur, avem deja încercări de a schimba acest curs al evenimentelor și de a iniția noi tendințe care să genereze conștientizare și solidaritate socială. Europa este avangarda acestor reforme și le face deja, cu dificultăți și poticneli, așa cum ar fi cazul Green Deal-ului, dar fără un început nu putem ști care ar trebui să fie următorul pas, dacă se poate, cel mai rezonabil cu putință. Este limpede că, oricît de accelerată ar fi inovarea tehnologică, depindem de procese naturale, depindem adică de Pămîntul care depinde de noi, fiind într-o interconectivitate completă și închisă sistemic.
Ecuația este simplă și poate fi formulată pe înțelesul tuturor astfel: nu putem consuma mai mult decît capacitatea de regenerare a sistemului macroeconomic. Nu putem trece dincolo de aceste limite fără a produce perturbații grave. Protagoniștii ospățului lui Trimalchio știau acest lucru ca persoane și de aceea se retrăgeau din cînd în cînd cu discreție pentru a-și goli stomacul, eliberînd astfel spațiul pentru o nouă ingurgitare. Într-un fel, cam aceasta este acum practica la nivel global, nu ne-am îndepărtat prea mult de obiceiul roman. Aș spune că, în ciuda unor diferențe, unele însemnate și cu efecte considerabile la nivel comportamental, la nivel conceptual nu gîndim diferit, altfel spus, schematizăm asemănător atunci cînd vorbim despre consum și risipă, despre deșeuri și pierderi. Aceasta ar fi o oportunitate pentru a ne înțelege, în primul rînd pentru a fixa taxonomic care anume sînt resursele pe care le irosim, adică acele resurse fără de care am putea să ne păstrăm nivelul de bunăstare chiar și fără a le consuma excesiv. Desigur, pentru a da un exemplu minimalist, nu și marginal, ne gîndim mai întîi la produsele de lux pe care unii dintre noi și le permit și de care nu avem neapărat nevoie. Dar un model al reducerii risipei fără urmări nefavorabile asupra bunăstării ar trebui să ne propună mult mai mult. Ar fi vorba de practici care pot duce la restructurări deopotrivă ale agendei de consum și ale comportamentelor publice, așa cum ar fi, hai să dau un exemplu cît se poate de simplu, mersul pe jos dintr-un loc în altul atunci cînd distanțele nu sînt foarte mari. Nu doar că am reduce consumul și am salva de la risipă combustibil și bani, dar însuși organismul nostru ar beneficia de mișcarea de care are nevoie pentru a-și menține o stare de sănătate.
Iată ce simplu ar putea fi, chiar că se întrevede o ieșire dintre coarnele dilemei consumeriste. Nu avem nevoie de sfaturi profetice pentru a găsi calea de ieșire, este însă necesară o nouă atitudine care nu poate veni decît dintr-o îmbogățire culturală. Altfel, așa cum își imaginează T.S. Eliot în poemul său „Țara pustie” în care face trimitere la poveștile sibilinice ale lui Trimalchio, dezintegrarea culturală prevestește eșecul unei civilizații, oricît de întărită tehnologic ar fi ea. Pe foarte scurt, consumul și risipa, în oricare dintre proporțiile lor, sînt împreună o chestiune de educație.
Constantin Stoenescu este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Noi încercări de istoria filosofiei românești, Editura Eikon, 2025 (carte distinsă cu premiul revistei Anthropos).
Credit foto: Fellini, Satyricon
