Președintele României a folosit criza politică pentru a da greutate unei interpretări care pune Opoziția într-o tabără presupusă pro-rusească în timp ce oricine e pe partea cealaltă ar fi pro-occidental. Chiar dacă nu sînt foarte încîntați de prestația președintelui, mulți comentatori politici au împrumutat încadrarea asta a faptelor din ultima vreme și defilează cu ea.
Pot presupune că strategia Cotrocenilor e aceea de a rupe alianța ad-hoc AUR-PSD obligîndu-i pe unii dintre parlamentarii celor două partide să simtă un pic de rușine la gîndul că participă conștient la îndepărtarea țării de direcția constant pro-Vest a ultimilor ani. Habar nu am dacă funcționează, însă devine cert că, obligînd cumva brutal populația să aleagă între Occident și Rusia – lucru pe care nu l-a cerut nimeni –, șeful statului legitimează involuntar discursul pro-rusesc care, pînă nu demult, aparținea periferiei discursului public românesc. Spun asta cu ochii spre sondajele care fac din AUR cel mai mare partid al țării ca intenție de vot și către procentele PSD, cel mai mare partid măsurat la vot.
Ceea ce refuză să înțeleagă o bună parte dintre „băieții buni” ai politicii românești este că e perfect posibil, legitim și previzibil ca opoziția la un guvern să aibă și alte motive decît participarea în roluri minore la evoluții geopolitice majore. Accesul la resurse e unul dintre motivele acestea. Ambiția poate fi altul. Sau chiar instinctele de prădători în fața unui guvern evident slăbit prin pierderea susținerii parlamentare. Oricare dintre astea pot fi explicații valabile și, mai ales, ușor de verificat.
În condițiile în care nu avem încă un raport detaliat al presupuselor imixtiuni rusești în alegerile din 2024, continuăm să propagăm narațiunea asta fără să o și argumentăm. Dat fiind că Rusia rămîne un adversar periculos al Occidentului și, deci, al României, absurda validare retorică a dictaturii de la Est ca jucător major în politica românească e, probabil, salutată cu shot-uri repetate de vodcă pe undeva prin Moscova.
Insistînd pe încadrarea asta, nu facem decît să punem pe seama „Occidentului” orice greșeală a unui guvern „pro-occidental” și să legitimăm orice cerere izvorîtă din frustrări legitime a „pro-rușilor”. Nu cred că e nimic pro-rusesc în a cere Guvernului diverse lucruri care stau în aria sa de competență. La fel cum nu e nimic pro-occidental în decizii șchioape, insuficient calculate sau luate din simple încăpățînări ale cîte unui ministru sau prim-ministru.
Cred că e mai simplu de măsurat cine vrea binele României privind către performanța la guvernare a diverșilor miniștri sau înalți funcționari ai statului. Pierdem fonduri europene, dar nu încercăm, inclusiv de la înălțimea funcției prezidențiale, să identificăm cu precizie vinovații. Avem, în schimb, un penibil schimb de replici între foști și actuali și trecem mai departe. Nu e clar de ce încă nu se colectează taxele și impozitele la un nivel decent. De ce întîrzie lucrări de infrastructură, de ce Justiția românească e iar capturată sau de ce avem vocea asta așa de firavă în plan european. Răspunsurile la întrebări de felul acesta ne dau o măsură mai bună asupra bunelor intenții ale partidelor românești. Și, foarte probabil, răspunsurile astea nu au nicio legătură cu Moscova, Bruxelles sau Washington. Au în schimb legătură cu rețelele de extracție de rente, cu conștiințele politicienilor noștri, cu competențele sau inabilitățile lor.
Asistăm zilele astea la încă o criză în care mai-marii statului român aflați în conflict unii cu alții au ales calea ușoară a evitării subiectelor majore și a înlocuirii lor cu niște înjurături comode. De la stînga la dreapta sau de la o extremă la alta, dacă vreți.
Președintele e mirat de reacția ostilă a unui public pe care și-l credea aproape. Ar trebui să nu mai fie. Pro-occidental sau suveranist, publicul așteaptă de la șeful statului intervenții clare, ferme și relevante. Domnia-sa are dreptate să vorbească despre rolul de mediator pe care i-l cere poziția sa publică. Dar medierea e un proces care presupune prezența mediatorului în discuție, nu transformarea lui în calculator de birou. Acest rol trebuie văzut mai aproape de misiunea unui ghid decît de aceea a unui casier de la Mega Image. Și unul, și altul sînt importanți, dar misiunile lor sînt cu totul diferite. Nu e nevoie de nici un președinte pentru aritmetici parlamentare, dar e nevoie de un înalt oficial al statului înțelept și implicat.
De la înălțimea funcției prezidențiale, Nicușor Dan are încă suficient capital politic cît să mute discuția pe chestiuni mai pragmatice (SAFE și PNRR nu sînt suficiente) și să își oblige partenerii politici să mai renunțe la ipocrizie. Poate contribui astfel nu numai la o reașezare a discursului public, ci și la o îmbunătățire a actului de guvernare. Indiferent de culoarea guvernului.
Nu e obligatoriu și probabil nici posibil ca sistemul politic românesc să funcționeze perfect aliniat ca o orchestră simfonică, însă – din public, cel puțin –, nimeni nu a cerut cacofonia actuală.
