În țara în care toată lumea se înghesuie să iasă la pensie la 50 de ani, acest om a ieșit la pensie la 82 de ani. A muncit „cu carte de muncă”, cum se spune, aproape 60 de ani, dintre care ultimii 20 a fost angajat „la privat”. Asta arată, cred, că o fi fost el bun de ceva în viața lui dacă „privatul” l-a ținut atît de mult. Dar arată și cît de harnic și conștiincios e omul, dacă a servit ca angajat atîta vreme. Așadar, la 82 de ani, după un lung „stagiu de cotizare”, a ajuns să culeagă o pensie bunicică, mai ales că în anii lucrați la privat avusese un salariu consistent, pe măsura rezultatelor muncii. Bunicică pensie, desigur, în comparație cu pensiile celor care se grăbesc să iasă la pensie cît mai repede, dar, să nu fiu înțeles greșit, nici pe departe atît de bună pe cît este pensia unor judecători care au tot constatat prescripții la al 84-lea termen de judecată sau a unor militari care nu au văzut în viața lor un război, altfel decît în filme. Nu, chiar așa de mare nu e pensia lui. Astăzi are 89 de ani și se ține, slavă Domnului, bine.
Tocmai a primit o notificare de la ANAF că trebuie să plătească cîteva sute de lei pentru un venit din 2020 – ultimul lui an activitate. Ca orice hîrtie de genul acesta venită de la ANAF, și aceasta e total obscură: nu înțelegi ce, cum, de unde pînă unde ai de plătit. Ca orice pensionar, și omul nostru se uită mult la televizor și e foarte interesat de politică. Îl adoră pe Ilie Bolojan, „pentru că e un om serios, cinstit, care vrea să facă ceva cu țara asta furată de hoți”. Spune că și lui i s-a tăiat din pensie cu ocazia noilor recalculări, dar nu e supărat. Înțelege că e nevoie să suferim ca să ne facem bine. E din generația aceea, tot mai împuținată, care a cunoscut foametea și frigul, care știe să îndure ca să viseze. Puțini asemenea mai există și nici nu se vor mai naște așa ca ei – o specie pe cale de dispariție. Știe și el că e mare nevoie de bani la buget și că ANAF-ul mătură tot, culegînd sume de genul acesta de la unii și alții. Dar mai știe și că Guvernul, reformist sau nereformist, cum o fi el, nu merge niciodată după peștii mari, ci aleargă neiertător după plevușcă.
A luat hîrtia și a mers la ghișeu să i se spună clar cît are de plată, ca să plătească. Nu mai întreabă de ce, vrea doar să știe cît, pentru că nici măcar asta nu e foarte clar în somație. Ghișeele ANAF sînt ca niște vizete de tanchete – fante prin care trec hîrtii și bancnote și atît. Dacă omul vrea să spună ceva funcționarului, se apleacă pînă la nivelul fantei, lasă capul pe-o parte ca și cum ar săruta monstruozitatea și spune așa, aplecat într-o ureche, ce vrea să spună. Cînd pensionarul nostru, ajuns la ghișeu, a dat hîrtia prin fantă, s-a aplecat și a zis tare: „Doamnă, bine că mă executați pe mine cu atîta promptitudine, dar de ăia care au datorii de cîte 20 de milioane de euro și au televiziuni și fac evaziune fiscală de zeci de milioane nu vă atingeți!”. Doamna de după ghișeu, ocupîndu-se de hîrtia omului, a reacționat spontan: „Așa e, aveți dreptate, dar vă dați seama că nu depinde de mine...”. Pensionarul: „Știu, doamnă, știu. Cînd statul are nevoie de bani, ne călărește pentru 100 de lei, ne blochează conturile, ne poprește pensiile, ne execută. Dar cu marii datornici care continuă să acumuleze datorii e neputincios! Ălora nu le face nimic!”. Funcționara: „Aveți dreptate. Nu vedeți cum e în lumea asta? Cu cît ai furat mai mult, cu atît ești mai imun, cu cît ești mai cinstit, cu atît te execută la 10 bani! Ce să facem? Nu așa a fost dintotdeauna?”. Pensionarul: „Ba da, doamnă, așa a fost mereu. Aveți dreptate. Dar chiar și așa, trebuie să strigăm!”. Funcționara: „Strigați, domnule, că strig și eu cu dumneavoastră! Aveți dreptate!”. Pensionarul a plătit și a plecat.
Solidarizarea peste ghișeu a celor mărunți și corecți este nu doar emoționantă, ci și, pentru mine, un motiv de optimism. O fi fost resemnat și poate chiar deprimant dialogul lor, al contribuabilului pensionar cu mărunta salariată de la fisc, dar mie îmi sună foarte bine. Mai întîi, pentru că nici unul dintre ei nu este prizonierul propriei poziții. Amîndoi judecă și se comportă omenește, amîndoi trăiesc în aceeași țară, aceeași istorie. În al doilea rînd și mai ales, pentru că deși își joacă rolurile sociale, adică se conformează unor poziții ce i-ar contrapune, ei se regăsesc în instinctul de bază al oricărei cetățenii: cînd simți nedreptatea, vorbește! Și cînd vorbește pensionarul, vorbește și în numele salariatei de la ghișeu, iar nu împotriva ei.
Această întîmplare adevărată este perfect elocventă pentru ceva ce, cu siguranță, oamenii politici de la noi nu cunosc. Închiși în cabinetele lor, izolați în lumea politică, năuciți de zvonurile pe care singuri le produc și de conspiraționismul țesut de/despre „servicii”, oamenii politici români pierd foarte repede contactul cu realitatea. Nu e vorba aici că nu mai știu cît costă un bilet de tramvai sau o franzelă (ceea ce chiar nu mai știu, dar nu e atît de important), e vorba că nu mai simt vibrația cotidianului așa cum o simțim noi. Li se pare că adevărul e în procentele pe care la află și rapoartele pe care le citesc. De pildă, ei nu știu că declinul economic se simte imediat pe străzi și cu mult mai tîrziu în statistici, după cum relansarea economică se simte ceva mai tîrziu pe stradă și mai repede în statistici. Ei nu știu greutățile unui antreprenor, chiar dacă au consilieri care le dau, pe-o foaie, la nevoie, cinci sau șase puncte despre taxe și birocrații. Sigur, taxele sînt mari, dar marea problemă a antreprenorului acum, de pildă, este să își încaseze banii pentru produsele sau prestațiile sale de la clienți ca să poată și el, mai departe, să-și plătească furnizorii. Ei habar nu au de asta. Știu ei care este termenul mediu, real, de achitare a unei facturi „în piață”? Nu. Asta e viața reală! Știu ei cîte contracte se mai respectă cu privire la termenul de plată, dar pe care debitorii preferă să nu le execute, să nu le termine, pentru că înțeleg dificultățile din amonte, sperînd că și ei vor fi înțeleși în aval? Știu ei că, agravînd circulația tot mai dificilă a banilor în economia antreprenorială, statul nu restituie cu anii antreprenorilor costurile concediilor medicale efectuate de angajați și plătite de antreprenori, deși toți, și antreprenorii, și angajații, plătesc CASS și CAS lună de lună? Habar nu au! Pentru politicieni, cel mai important este show-ul de seară, de la televizor. Fiecare la televiziunea lui...
Pierderea contactului cu realitatea îi face pe oamenii politici să sărbătorească, în lumea lor, victorii care nu au nici o relevanță pentru popor, în timp ce poporul sărbătorește, în lumea lui, victoriile sale, veritabile nenorociri pentru oamenii politici. Faptul că victoriile Guvernului nostru nu au nici o relevanță pentru 99% din oameni ar trebui să preocupe. De pildă, cît v-ați bucurat și cît de mult s-a îmbunătățit viața voastră că am obținut iarăși „BBB minus cu perspectivă negativă” de la S&P? Pentru Guvernul nostru, să știți, a fost o mare victorie! Ei bine, „nu că voi să vă-nspăimînt”, dar o mare parte din popor sărbătorește victoria unui Georgescu în turul întîi al parlamentarelor și apropiata cădere a Guvernului Bolojan. Toate, vești rele pentru guvernanți. Există o Românie sub radarul politicienilor. Mă tem că acolo este, de fapt, cea mai mare parte a României.
