Cînd mă plictisesc sau mă înfurii, sau cad în depresie, sau îmi vine să las totul baltă (ceea ce mi se întîmplă zilnic, deîndată ce răsfoiesc ziarele), mă salvez – sau măcar mă țin pe linia de plutire – răsfoind scrierile lui Nenea Iancu. O adevărată vitamină națională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mîntuitor și de o sănătoasă melancolie… Că nu am avut norocul să-i fiu contemporan, să mă furișez prin preajma sa, să beau cu el cîteva halbe sau cîteva butelii de vin bun e, cred, marele ghinion al vieții mele.
Deunăzi, am regăsit, terapeutic, cîteva pasaje pe care le ofer, creștinește, și cititorilor acestei rubrici.
Despre eterna „societate politică” autohtonă: „La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat.” (1896)
Sau, pe aceeași temă: „…În justiție, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se resfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților – cea mai prosperă în România după a arendașilor mari. Avocații constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat. Așa se recrutează oligarchia care stăpînește țara românească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, și puțintel noroc – și cariera strălucită e gata.” (1907)
Despre o minimală igienă a presei: „Cinste şi gramatică, acestea sînt cele dintîi condiţii ale unei prese bune.”
O formidabilă anticipare a „comunicării” virtuale, a blogărelii fără frontiere, a „socializării” insomniace: „Pentru un român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie.“
Dincolo însă de nenumăratele texte cu apropo (veșnica „actualitate” a lui Caragiale), există și mostre de simplu umor întremător sau de profetic simț al îndrăznelilor de avangardă.
1) Umor (ironic), cu ochiul spre veleitarii înamorați de propriile lor isprăvi literare: „Într-o după amiază de vară avusese reaua inspirație să vie cu o nuvelă domnul Găvănescu. Era o nuvelă în stilul timpului, cu Gheorghe și Simina care se iubeau la cîmp, jucau la horă... Lectura începuse. Caragiale, de la o vreme, și-a scos haina. Apoi vesta. Apoi gulerul (autorul citea mereu: «Și Gheorghe așa și pe dincolo, cînd o vedea pe Simina...»). Și lăsîndu-se binișor în patru labe, Caragiale ocoli astfel scaunul autorului hain, și oprindu-se în fața lui își înălță numai capul, mască teribilă: – «Asasinule, oprește-te! grăi el cu voce tunătoare către autor. Oare ți-i în gînd să ne ucizi pe toți?».“ (scenă povestită de Octavian Goga)
2) Plonjon suprarealist, demn de gustul avangardei autohtone și europene. Improvizație onirică (povestită tot de Octavian Goga): „La Rășinari, într-o noapte de lună, admiram zarea tăiată de o culme împădurită. Și atunci nenea Iancu a simțit o dorință care înfrățea cele două extreme din el: «Vedeți, mă, sublim ar fi acum, așa, cu toții în pielea goală aici, și un pian, și Beethoven!».”
Ce om! Ce amestec extraordinar de normalitate supremă, imaginație euforică, geniu al farsei și fascinație a imediatului! Aferim, nene Iancule! Cu oameni ca dumneata alături, pînă și agonia devine suportabilă.
