De cîte ori îmi propun să scriu un comentariu despre politica autohtonă, mă simt blocat. Din motive diverse. Pentru mulți, devin suspect de părtiniri interesate, pentru alții n-am calificarea să mă pronunț într-un domeniu cu care m-am intersectat mai mult sau mai puțin întîmplător și ineficient (sau prin manevre oculte...). Sînt elitist (fasoane de „boier al minții”), nu țin cu poporul, sînt, de fapt, băiat de gașcă sorosistă etc. etc. etc. Mai nou a apărut însă o problemă nouă. Ca niciodată, mă blochez în portretistică pur caricaturală. Nu apuc să analizez rațional personalitățile vieții politice, pentru că sînt confiscat de poza scenică, de „afișajul” repetitiv al „eroului”, de strategiile lui de „imagine”.
Exemple: Sorin Grindeanu. A ales rolul de șmecheraș haios, de băiat vesel, adoptînd, e drept, uneori, și furia adolescentină. Și-a creat o înfățișare de zîmbăreț harnic: adesea, colțurile gurii lui par cuplate, fiecare, la nara de deasupra. Surîs de băiat bun, dar de nefraierit și de neînvins, instructor patriotic al guvernanților, apărător devotat și binedispus al poporului. Ce știe exact să facă nu știm. Dar măcar e binedispus.
În mod misterios, zîmbetul a devenit, de altfel, o „armă” caracteristică împotriva crizei politice. Îl regăsim, în alt context și cu alt ambalaj, la președintele țării. Cu o diferență: la Grindeanu, surîsul e ofensiv, scenic, în vreme ce la domnul Nicușor Dan e conciliant, împăciuitor, îndemn la calm și încredere. Grindeanu joacă rolul golănașului care te seduce și te susține, Nicușor Dan nu joacă un rol, ci este, pare-se, prin structură și formație, un băiețel împăciuitor, tocmai întors de la joacă.
De altfel, „zîmbetul” a devenit cvasi-obligatoriu pe scena noastră politică. El înlocuiește discursul profesional cu o succesiune de surîsuri calde pentru coechipieri și bombăneli încruntate pentru adversari. Cum poate domnul Manda să nu surîdă cînd îl întîlnește și însoțește pe șeful său de partid? Nu mai vorbim de fermecătoarea lui soție, doamna Olguța, care, de la Vadim Tudor pînă zilele trecute, a știut întotdeauna să spună, cu competență și sinceritate, ce vrea de la partenerii de partid: „sînge în instalație”.
Desigur, „caricaturizările” mele pot fi răutăcioase, dar sînt și defensive: incapabil să percep, pe scena politică, strategii substanțiale (nu doar polemici țanțoșe), incapabil să definesc proceduri competente și eficiente, care să ne dea chip și speranță, mă las blocat de satira și umorul autohton. Dar am și (prea mult) material, prea multă bufonerie, prea puțină pricepere reală, prea puțin simț autocritic.
Și ca să mă fac vinovat și de un subiectivism abil (poate interesat sau „dirijat” ocult), voi declara că, în fresca noastră guvernamentală, există și o decisivă excepție: domnul prim-ministru Ilie Bolojan. E expresia optimă a politicianului preocupat de ceea ce are de făcut, nu de ceea ce are de etalat ca imagine proprie. Și e amuzant să vedem că nodul în papură care i se reproșează de oponenți este tocmai că nu zîmbește... „Taie și nu zîmbește”! Adică măsurile politice necesare (poate), dar dure, trebuie însoțite de bună dispoziție. Or, domnul Bolojan nu e nici „haios”, nici sumbru. E, pur și simplu, după părerea mea, cel mai bun premier pe care l-am avut după 1990. Într-un moment de criză hiper-riscantă, face ce trebuie făcut, fără concesii de imagine, fără eforturi de „ambalaj” electoral. Cînd vorbește, e evident că știe ce vrea, ce trebuie făcut, fără strategii de imagine, fără concesii tandre... E de o explicită competență, autoritar fără brutalitate, ferm, dar dialogabil. Cu asemenea calități i se poate ierta, cred, defectul, adesea semnalat de opozanți, că are o singură sprînceană... Dl Bolojan se străduiește să pună în practică soluții ferme, dar salvatoare, fără să fie preocupat de imaginea proprie. Din punctul meu de vedere, e șansa României de azi pentru a rămîne în mers.
