La o (re)lectură de noapte, descopăr în faimosul roman al lui François Rabelais – Gargantua şi Pantagruel – un episod plin de conotaţii istorico-morale, care mă înclină spre nuanţe interpretative noi și actuale. Pe scurt, în timpul războiului dintre Grandgousier (tatăl lui Gargantua) şi vecinul său Picrocol, protagonistul uriaş (Gargantua) se întoarce acasă din călătoria pariziană de studii pentru a-şi ajuta familia în efortul militar. Ajuns pe domeniul regal şi fiind cam însetat după drum, imensul flăcău a dorit o salată de lăptuci. Decide, fără ezitări, să și-o prepare imediat, chiar în livadă, sub ochii duioși ai tatălui bucuros de venirea fiului. Din întîmplare (coincidenţă, desigur), în grădină, după verze, lăptuci şi păstăi cu boabe de mazăre, înfricoşaţi de războiul neaşteptat izbucnit între cele două regate, se ascundeau, de ceva timp, şase pelerini de la Saint-Sébastien. Gargantua înşfacă mai multe grămezi de salată verde şi, împreună cu ele, și călătorii amintiţi, prea speriaţi ca să dea vreun semn de viaţă. Conform descrierii suculente oferite de autor, gigantul „i-a azvîrlit (pe cei șase amărîți, n. m.) de-a valma cu salata într-o strachină (mare cît butoiul care se păstrează la mănăstirea din Cîteau) şi i-a amestecat cu sare, oţet şi untdelemn”. Oroare așadar! Lacom, „pînă să se aşeze la masă, (gigantul, n. m.) înfulecase vreo cinci din ei, cînd ieşi la iveală, afară din strachină, toiagul celui de-al şaselea, care stătea pitit, mai mult mort decît viu, după un sfîrc de lăptucă”. Moment de vagă derută, urmată de clarificare: „«Mi se pare că e un corn de melc», a spus Grandgousier, zărind toiagul. «Nu-l mînca!» «De ce nu?» a întrebat Gargantua. «Melcii sînt buni toată luna.»“ Prin urmare, macrantropicul personaj „a apucat între degete toiagul, l-a tras afară cu călător cu tot şi l-a supt cu poftă, stropindu-l cu o duşcă grozavă de tămîios”.
Ajunşi în gura căpcăunului, pelerinii trăiesc un adevărat coşmar. Valurile de vin îi poartă în toate direcţiile, aproape înecîndu-i, iar bucăţile de salată cad peste ei cu puterea unor copaci. Reuşesc cu greu să pătrundă în cavitatea unei măsele bolnave (iarăşi, fericită coincidenţă!), unde loviturile toiegelor îi produc o durere teribilă lui Gargantua. Oprindu-se din ospăţ, uriașul dibuieşte cu o imensă scobitoare locul inflamat, îi apucă pe fiecare dintre bieţii călători de marginile anterielor şi îi aruncă afară. Văzîndu-se scăpaţi, aceştia fug de mănîncă pămîntul, dar, în plin cîmp, au surpriza unor noi încercări. Gigantul (cu setea astîmpărată deja din belşug) hotărăşte că ar fi vremea – cum spune Rabelais – „să-şi deşerte durerea”. Udul năvalnic al lui Gargantua taie calea traumatizaţilor pelerini, obligîndu-i să lupte cu valurile. Nu peste mult timp, ei mai cad şi într-o capcană pentru lupi, de unde ies doar printr-o nesperată întîmplare (un membru al grupului fu lovit ceva mai tîrziu de talazurile imundului lichid urieşesc, acum puțin diminuate și, ca atare, nu la fel de violente ca la început, şi, descoperindu-şi tovarăşii captivi, cînd sosește pe ape domoale, îi ajută să iasă afară). În sfîrşit, epuizaţi, cei șase nimeresc peste un refugiu forestier. Aici încearcă să descopere semnificaţia secretă a evenimentelor aparent fără noimă prin care trecuseră. Cel mai răsărit, Lasdaler pe numele lui, le explică totul coechipierilor prin clasica strategie a coincidenţelor simbolice. Astfel, răstălmăcind Psalmii lui David, respectivul citează versete celebre şi, ulterior, le aplică (suficient de brutal) straniei realităţi. Vorbele lui mîngîie însă sufletele agitate ale coechipierilor disperați. Istoria poate fi tolerată atunci cînd capătă semnificație.
Constată deci eroul: „Cînd se ridicară oamenii împotriva noastră, poate ne mîncau de vii” (aluzie la momentul îngurgitării salatei); „Cînd s-a învolburat mînia lor împotriva noastră, poate că apa ne-ar fi înghiţit” (aluzie la valurile de vin căzute peste ei); „Sufletul nostru răzbi prin puhoi” (aluzie la înotul prin urină) şi „Sufletul nostru s-a smuls, precum pasărea din lanţul vînătorilor” (aluzie la capcana pentru lupi). Finalul apoteotic al lui Lasdaler conţine, desigur, necesarul mesaj optimist: „Et nos liberati sumus!“. Știu, vă întrebați unde se află actualitatea în această parabolă sarcastică a lui Rabelais, nelipsită de șfichiuirile secularizante ale autorului. Păi, în însăși derularea evenimentelor prezentului! Și astăzi, un băiat uriaș, cu lentoare gigantică, simptomatică pentru făpturile incomensurabile, a sosit să dea o mînă de „ajutor” în războaiele umanității. Însetat și hămesit, el înfulecă și bea haotic, lăsîndu-și apoi funcțiunile biologice slobode. „Efectele” lor vin asupra noastră în valuri imense (după cum sugera recent un fake video „aviatic” cu flăcăul în prim-plan). Nu știu dacă vom avea șansa celor șase pelerini de a găsi sensul în tăvălugul istoriei și de a striga „Et nos liberati sumus!“, însă speranța, să admitem, moare ultima.
