Mulți psihologi și antropologi (de exemplu, Jonathan Haidt) ne repetă în ultimul timp că mintea noastră e făcută nu pentru ca să caute adevărul, ci ca să ne ajute să supraviețuim, indiferent dacă pentru asta falsul este preferabil. Și, fiindcă supraviețuirea individului este de obicei condiționată de susținerea și de coerența grupului căruia îi aparține, falsurile justificative, chiar minciunile colective, precum narațiunile mitice, dacă ajută grupul să devină mai puternic (ceea ce de obiei o fac) sînt preferabile adevărurilor care dezvrăjesc și slăbesc sentimentul de apartenență.
De exemplu, scrie Haidt, „există numeroase dovezi care demonstrează faptul că religiile chiar ajută grupurile să fie mai unite, să rezolve problema paraziților și să cîștige confruntările pentru supraviețuirea membrilor lor” (J. Haidt, Mintea moralistă, Humanitas, 2016, p. 316). Or, dacă admitem, în linia Iluminismului, că miturile religioase și teologiile sînt false, rezultă că falsul este în general mai profitabil vieții decît adevărul. Sînt lucruri pe care filozofii le aflaseră cel puțin de la Nietzsche: „Falsitatea unei propoziții nu este pentru noi o obiecție împotriva acelei propoziții... Întrebarea este: în ce măsură ea protejeaază viața, întreține viața... Noi credem că cele mai false propoziții sînt și cele mai necesare pentru noi... A renunța la propoziții false înseamnă a renunța la viață” (Dincolo de bine și de rău).
De aici rezultă o aproape completă inversare a „tabelei de valori”: dacă în mod tradițional filozofii și moraliștii se preocupau să denunțe falsul, pe motiv că el este dăunător atît omului individual, cît și grupului și mai ales omenirii în ansamblu, asemenea teze ca acelea de mai sus – foarte răspîndite astăzi – ne asigură acum că falsul este de dorit și preferabil adevărului, de vreme ce selecția naturală ne-ar fi învățat să-i mințim pe alții și să ne mințim pe noi înșine, deoarece în acest fel reușim mai bine să supraviețuim individual și colectiv. „Trăiască falsul, dacă te face să trăiești!” – iată o deviză numai bună astăzi în folosul propagandiștilor și al manipulatorilor opiniei publice, fie ei corporații, state sau partide. E o deviză solidă, despuiată de scrupule morale, pare-se, căci are susținerea deopotrivă a unor filozofi celebri, dar și pe aceea a științei – evoluționism, psihologie colectivă, antropologie.
.jpg)
Nu voi nega, desigur, că unele aserțiuni false, foarte influente, servesc la cimentarea unor comunități, precum cele religioase sau naționale. Dar observ îndată că oamenii cred în „mituri” deoarece le consideră adevărate, nu false; ba chiar caută și cred că au găsit dovezi în acest sens. Nimeni nu se va mai simți justificat de un mit despre care știe sau suspectează că e fals. Poți crede în fals, dar asta fiindcă-l crezi adevăr. Minciuna e de folos numai cînd își ascunde natura. Așadar, ea nu subzistă fără fundalul adevărului. De unde rezultă că filozofii sau antropologii care cunosc bine că un mit colectiv e fals, dar îl prețuiesc pentru valoarea lui instrumentală, chipurile de „a susține viața”, se află într-o situație paradoxală: dacă se fac ascultați de public, miturile respective, fiind denunțate de ei înșiși ca false, vor deveni inutile pentru „viață”. Iar dacă miturile vor rămîne utile, înseamnă că n-au fost ascultați. De fapt, oamenii cred în adevăr, nu în fals, iar nevoia de a-l distinge de fals printr-o „știință” – de oricare fel – este la fel de imperioasă azi ca pe timpul lui Aristotel.
Pe de altă parte, este adevărat că narațiunile mitice cimentează apartenența comunitară și că ele sînt de obicei false. Dar asta are drept consecință – o știm prea bine – și războiul necurmat al grupurilor între ele. Selecția naturală ne-a învățat, pare-se, că e mai ușor sub raport psihologic și etic să nimicești oameni și chiar grupuri care „cred diferit” și se închină la „zei mincinoși” decît s-o faci fără asemenea pretexte. De unde rezultă și că elogiul mitologiilor, oricît de false, cu condiția să sporească coerența și forța grupului, înseamnă și favorizarea războaielor religioase și ideologice. Falsul se pare că susține acum nu viața, ci moartea, mai exact moartea „celorlalți”.
Citindu-i pe psihologii care ne explică cu nenumărate exemple că mintea noastră nu e făcută să caute adevărul, ci să ne justifice pasiunile, oricît de violente, și apartenențele, oricît de sectare, le dau dreptate în mare măsură. Dar nu complet. Fiindcă mă întreb: cum și de ce, în această situație, a apărut, a înflorit știința, care a mers împotriva justificării? E adevărat că, mai ales la început, au fost foarte puțini cei care au îndrăznit să se opună miturilor colective. Totuși, știința a crescut și s-a întărit de-a lungul a mii și sute de ani și nimeni n-ar mai putea afirma că această căutare dezinteresată a adevărului n-a avut extrem de fericite consecințe pentru specia umană. A descoperi, accepta sau apăra un adevăr inconfortabil, tulburător pentru individ, pentru grupul profesional, etnic sau religios e ceva rar și periculos, dar se pare că s-a dovedit cu atît mai prețios în timp și se pare că faptul că nu mai sîntem cu toții vînători-culegători ca acum douăzeci de mii de ani i se datorează.
Mi se pare, deci, că antropologia și psihologia socială explică mulțumitor mecanismele cognitive în 99% din situații. Ele au asigurat supraviețuirea speciei. Rămîn însă cazurile minoritare: 1% (poate mai puțin) care merg în răspărul schemei. Poate că ele au asigurat, de bine, de rău, supraviețuirea omenescului.
Credit foto: Wikimedia Commons
