Dinu Lipatti și Clara Haskil, o prietenie legendară

Despre prietenia de o factură cu totul specială dintre Dinu Lipatti şi Clara Haskil, clădită pe o admirație reciprocă fără limite sau rezerve, s-a vorbit mai puțin. Cercetînd documentele existente – scrisori publicate, biografii, înregistrări –, se poate ajunge la concluzia că această relație de prietenie pune în lumină o multitudine de trăsături de caracter și sufletești ale celor doi mari muzicieni, foarte relevante pentru înțelegerea personalității lor artistice. Iar faptul că au colaborat, cîntînd împreună, și că și-au cunoscut reciproc concepțiile muzicale și realizările artistice este de cel mai viu interes pentru cei care studiază evoluția artei interpretative musicale, în general, și pe cea a pianisticii, în special. […]

Dinu Lipatti și Clara Haskil s-au întîlnit pentru prima oară la Paris, în salonul prințesei Edmond de Polignac. […] Printre saloanele artistice la modă ale Parisului, cel al prințesei de Polignac era celebru, fiind frecventat de foarte multe personalități din variate domenii ale culturii și artei, și în special de muzicieni. Gabriel Fauré, Vincent d’Indy, Eric Satie, Maurice Ravel, Manuel de Falla, Igor Stravinski, Francis Poulenc, Arthur Rubinstein, Vladimir Horowitz erau printre obișnuiții salonului, iar prințesa, ea însăși rafinată cunoscătoare într-ale muzicii, prezenta invitaților tinere talente muzicale, pe care le sprijinea cu generozitate.

Printre protejații prințesei de Polignac, Clara Haskil era un personaj cu totul aparte. Înzestrată cu un talent muzical uriaș, dar și cu o fire închisă, necomunicativă, de o mare timiditate, Clara părea că respinge din start orice tentativă a cuiva de a se apropia de ea. Adevărata ei personalitate strălucea, însă, de cum începea să cînte la pian, uimind asistența cu sonoritatea de o nobilă calitate a tușeului și cu interpretările ei de o mare sensibilitate. În restul timpului, ședea retrasă, fără să scoată un cuvînt, aproape strecurîndu-se pe lîngă pereți, ca o umbră. Cu toate acestea, în ciuda unei modestii exagerate, ea era perfect conștientă de valoarea propriului talent. Dar lansarea în marea carieră concertistică, prezisă încă de pe cînd era un copil-minune de către toți cei care știau să-i aprecieze talentul, se lăsa prea îndelung așteptată, iar Clara, care ajunsese între timp la vîrsta de 40 de ani, își vedea șansele din ce în ce mai reduse.

Întîlnirea Clarei Haskil cu Dinu Lipatti în salonul prințesei de Polignac, la o serată muzicală, spre sfîrșitul anului 1935, a avut loc într-o perioadă dintre cele mai negre din viața pianistei. Cu aproape doi ani înainte, în februarie 1934, murise unchiul ei, Avram Moscuna, cel care îi însoțise pașii din fragedă copilărie, în perioada studiilor la Viena, apoi la Paris, înlocuind atît prezența tatălui, dispărut prematur (cînd Clara avea cinci ani), cît și pe cea a mamei, care se afla departe, la București. Autoritatea tiranică a unchiului, pe care ea îl adora și căruia îi era profund recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse pentru ea, reprezentase, în afară de muzică, întreg universul existenței Clarei. Dispariția lui lăsase un gol imens în sufletul ei, iar tristețea acestei pierderi se adăuga depresiei provocate de lipsa perspectivelor în carieră.

Dinu Lipatti venise la Paris, împreună cu mama sa și cu fratele său, în august 1934, dînd curs invitației exprimate de către Alfred Cortot, în urma Concursului de la Viena, din 1933, de a lucra sub îndrumarea sa la École Normale de Musique. În afară de pian, tînărul Lipatti studiază compoziția cu Paul Dukas și dirijatul de orchestră cu Charles Münch. Tînărul muzician român stîrnește entuziasmul profesorilor și al tuturor celor din jurul său, prin manifestările sale ce dovedesc un imens talent muzical, o tehnică pianistică excepțională și cunoștințe muzicale teoretice solide, cu mult peste nivelul obișnuit pentru vîrsta lui. La toate acestea se adaugă un caracter luminos și amabil, de o mare modestie și sensibilitate, aparent timid, dar, de fapt, extraordinar de puternic, după cum îl caracteriza marea profesoară Florica Musicescu, cea care îl formase la București. După dispariția bruscă a lui Paul Dukas, în mai 1935, Lipatti ajunge la clasa de compoziție a Nadiei Boulanger, care îi descoperă, la rîndul său, calitățile, îl „adoptă” cu entuziasm și, în toamna anului 1935, îl prezintă prințesei de Polignac, de care o lega o veche prietenie. Prințesa îl apreciază pe Dinu Lipatti, bineînțeles, la justa lui valoare, aducîndu-l imediat printre obișnuiții salonului său muzical. 

Întîlnirea dintre cei doi muzicieni români era inevitabilă. Astfel, într-o după-amiază de vineri, în care ca de obicei avea loc serata muzicală din salonul prințesei de Polignac, Clara Haskil a văzut îndreptîndu-se către ea un tînăr timid, care o fixa cu privirea pătrunzătoare, catifelată  și expresivă a ochilor săi negri și care i s-a adresat în românește, surprinzînd-o și cucerind-o pe loc: „V-am auzit la București…”.  […] Deși Clara era mai apropiată ca vîrstă de mama lui Dinu, Ana Lipatti (1887-1973), înțelegerea și comunicarea dintre cei doi artiști a fost, imediat, directă și perfectă, fiecare dintre ei găsind în celălalt partenerul ideal pentru schimbul de idei și colaborarea în plan muzical. Pentru Dinu Lipatti, Clara Haskil era o colegă mai vîrstnică, pe care o admira pentru calitățile cu totul unice ale cîntului ei pianistic și a cărei personalitate, atunci cînd se dezvăluia în toată splendoarea bogăției sale sufletești, devenea fermecătoare și foarte atrăgătoare. Clara Haskil descoperise cu uimire în tînărul Dinu Lipatti un întreg univers în care candoarea sufletului de copil se împletea cu maturitatea și profunzimea spiritului unui artist iluminat de flacăra geniului. […]

Pentru fiecare dintre ei, prezența celuilalt devenise o sursă de energie benefică. Aprecierile entuziaste ale Clarei Haskil, artistă rafinată ajunsă în pragul maturității, îi dau un plus de încredere tînărului artist aflat la începutul carierei. Pentru Clara Haskil, apariția lui Dinu Lipatti a înlocuit dintr-o dată golul dureros din sufletul ei cu o vîltoare de sentimente în care se împleteau, deopotrivă, admirația pentru artist, prietenia sinceră, afecțiunea nemărginită pentru un frate mai mic sau pentru un fiu și, cine știe, poate, imaginea unei iubiri ideale, dar imposibile. […] Dinu și Clara se întîlneau adesea în fața pianului. Cîntau, ascultîndu-se pe rînd unul pe altul sau împreună la patru mîini, discutau despre muzică, se încurajau reciproc, arătîndu-și unul altuia, cu sinceritate și cu argumente, admirația. Clara era mereu pesimistă și, cu toate că începuse să apară ceva mai des în concerte publice sau emisiuni de radio, nu mai credea că va putea face o carieră concertistică. Dinu o încuraja mereu, spunîndu-i că e sigur că în curînd cariera ei va fi lansată. […] Admirația reciprocă fără limite se manifesta uneori ca o adevărată teamă a fiecăruia dintre ei de a nu fi, în ceea ce cîntau, la înălțimea exigențelor celuilalt. […]

În anul 1938, pe 19 octombrie, prințesa de Polignac organizează un concert în care, pentru prima dată, Dinu Lipatti și Clara Haskil apar în public cîntînd împreună, la două piane, Concertul în Mi bemol major K.V. 365 de Mozart. Succesul concertului este deplin, iar Prințesa este foarte încîntată de virtuțile ansamblului reprezentat de cei doi pianiști. […] Pe data de 12 ianuarie 1939, Clara Haskil a cîntat, la Lucerna, sub bagheta dirijorului Walter Ducloux, Suita clasică pentru pian și orchestră de Dinu Lipatti. Pe data de 6 martie 1939, Dinu Lipatti și Clara Haskil cîntă din nou împreună, în studioul Radio Paris – Tour Eiffel, Allegro în La minor, pentru două piane, de Schubert și Variațiuni pe o temă de Haydn în Si bemol major op. 56 b, de Brahms (versiunea pentru două piane). Au mai urmat cîteva colaborări, al căror șir a fost întrerupt de izbucnirea războiului. Dintre acestea, seara din luna mai 1939, cînd au cîntat în primă audiție Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde de Dinu Lipatti, sub bagheta lui Charles Münch, într-un concert dedicat în întregime muzicii românești, la Salle Pleyel, a rămas înscrisă în memoria amîndurora, împrejurarea fiind relatată ulterior de fiecare dintre ei, în numeroase ocazii. […]

Prințesa de Polignac a mai organizat, pe data de 3 iulie 1939, un concert în care cei doi mari pianiști au evoluat alături de Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire (Orchestra Societății de Concerte a Conservatorului) sub bagheta lui Charles Münch. […] Succesul acestui concert a fost imens, însă era ultima dată cînd Dinu Lipatti și Clara Haskil au mai cîntat împreună în public. Evenimentele politice se precipitau. […] Îngrijorată de ceea ce se petrecea în Germania și în toată Europa, Ana Lipatti se hotărăște să plece la București, împreună cu cei doi fii ai săi. Pe 13 iulie 1939, cei trei ajung în Gara de Nord, unde sînt primiți de Theodor Lipatti, care de mult timp își aștepta, cu sufletul plin de dor, copiii și soția, și de un grup de prieteni. Tot în 13 iulie 1939, Clara Haskil îi scrie lui Dinu Lipatti prima dintr-o lungă serie de scrisori. 

Ceea ce Clara și Dinu crezuseră că va fi o vacanță de două sau trei luni, după care se vor revedea la Paris, s-a dovedit a fi o separare de peste patru ani, timp în care lumea a fost zguduită de cel mai cumplit război din istoria sa. Corespondența a fost singura modalitate de comunicare pe care cei doi prieteni au avut-o în acei ani, dar, din păcate, scrisorile prin care Dinu Lipatti i-a răspuns Clarei Haskil au fost în mare majoritate distruse, probabil chiar de Clara, după război, împreună cu o valiză de documente. Între 13 iulie 1939 și 5 iulie 1940, Clara Haskil i-a scris douăzeci și nouă de scrisori lui Dinu Lipatti. Din scrisorile lui Dinu Lipatti pentru Clara Haskil s-au păstrat treisprezece. […]

Destinele celor doi prieteni pianiști au mers pe căi foarte diferite în anii ce au urmat despărțirii de pe peronul gării Lyon din Paris, din iulie 1939. Dinu Lipatti, încununat cu laurii succeselor de la Paris, a fost întîmpinat cu entuziasm de publicul din România, iar viața muzicală a Bucureștiului s-a îmbogățit cu prezența unui artist de elită. […] În anii 1941, 1942 și 1943, Dinu Lipatti a participat la mai multe turnee în Germania, Austria, Italia, Bulgaria, Cehia, susținînd recitaluri solo sau concerte cu orchestra. […] Pentru Clara Haskil, anii de război au reprezentat un coșmar fără sfîrșit, deoarece statutul ei de cetățean român de origine evreiască o făcea foarte vulnerabilă într-o perioadă în care, în toată Europa, evreii erau supuși celor mai cumplite persecuții. Refugiată în zona liberă a Franței la 30 martie 1941, ea este arestată pentru cîteva ore, la Marsilia, și scapă de deportare datorită intervenției protectoarei sale din acel moment, contesa Lili Pastré. Pe 29 mai 1942 este operate, la Marsilia, de o tumoare a hipofizei care îi presa nervul optic, producîndu-i cumplite dureri de cap și tulburări de vedere. Pe 6 noiembrie 1942, după ce obține cu mare greutate viza de intrare în Elveția, se refugiază în această țară, cu cîteva zile înainte de închiderea graniței elvețiene și ocuparea Marsiliei de către germani. Instalată la Vevey și ocrotită de prieteni generoși, Clara va aștepta sfîrșitul războiului, fără vești despre sora rămasă în Franța, nici despre cea de la București. Corespondența cu Dinu Lipatti nu va fi reluată decît după stabilirea acestuia în Elveția.

Dinu Lipatti și Clara Haskil s-au revăzut în Elveția, după sosirea lui Lipatti în această țară, în septembrie 1943, împreună cu Madeleine Cantacuzino, noua sa parteneră de duo pianistic, cea care avea să-i devină soție. Prietenia dintre Dinu Lipatti și Clara Haskil a evoluat, trecînd peste experiențele traumatizante sau contrariante trăite de către fiecare dintre ei în timpul ce se scursese de la despărțirea din 1939. Cei doi artiști s-au regăsit în fața pianului pentru lungi discuții despre muzică, ocrotiți cu discreție de Madeleine Lipatti, care îi denumește, în amintirile ei, „deux êtres faits de lumière” (două ființe alcătuite din lumină). […]

Coralul Nun komm’ der Heiden Heiland, BWV 599 de J.S. Bach, în interpretările celor doi mari artiști și prieteni, Clara Haskil și Dinu Lipatti, ar putea fi considerat o metaforă ce cuprinde esența relației dintre ei. Dacă, la Clara Haskil, muzica lui Bach este plină de dramatism, contraste dinamice, fluctuații de puls justificate de o intensă trăire emoțională și artistică, la Dinu Lipatti aceeași muzică exprimă o liniște olimpiană, iar echilibrul construcției, minunatul relief al planurilor sonore și calitatea sonorității creează auditoriului impresia unei perfecțiuni ideale, ce pare să vină de dincolo de lumea pămîntească.

(text preluat, în variantă prescurtată, din volumul In Memoriam Dinu Lipatti – 60, editor și coordonator Alin Ionescu, Editura Muzicală, București, 2012)

Oana Rădulescu Velcovici, pianistă, muzicolog şi profesor de pian, predă pianul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.