Moartea, acel ultim orizont pe care conștiința noastră refuză să-l contemple pe deplin, devine, în artă, o lentilă prin care putem reflecta la propria finitudine. În romanul lui Iulian Tănase, Te rog să nu vii în timp ce dorm (Editura Trei, 2025), moartea devine un destinatar tăcut al unei comunicări epistolare unidirecționale. Romanul este construit sub forma unei confesiuni pre-mortem în care John, un bărbat de 82 de ani, își reia momentele-cheie din viață pe care le reintegrează în această relație cu o moarte antropomorfizată. Prin actul scrierii, John resemnifică propriul final, propria dispariție, într-o încheiere cu sens prin care el devine autorul propriei vieți, reușind astfel să contracareze sentimentele de vulnerabilitate și neputință. Titlul romanului este un paradox sublim. Moartea nu poate veni dacă ești treaz, adică viu, ea întotdeauna vine atunci cînd creierul a ieșit complet din funcțiune. „Să nu vii în timp ce dorm” înseamnă, de fapt, dorința de a continua viețuirea, și nu de a finaliza murirea. John neagă inevitabilitatea morții, o „ținere la distanță” prin intermediul scrisorilor, dar simultan o invită, recunoscînd că „existența expeditorului presupune inexistența destinatarului”. La nivel simbolic, romanul lui Iulian Tănase evocă ideea că reflecția asupra morții este un prilej de transformare narativă de sine, o reorganizare a Eului prin confruntarea cu limitele firești. Temele centrale precum singurătatea, relațiile disfuncționale de familie, identitatea servesc ca vehicule pentru a dezvălui dinamica psihică a unei persoane aflate la granița dintre ființă și neființă. John întruchipează dualitatea pulsiunii de moarte și de viață. Diagnosticat cu un cancer incurabil, deși exprimă vădit o dorință de a grăbi sfîrșitul, scrisorile către moarte sînt o manieră de a transforma frica de anihilare într-o formă de control, iar scrisul prelungește viața interioară ca o perfuzie de cuvinte. Psihanalitic, romanul lui Iulian Tănase este o meditație asupra modului în care inconștientul transformă sfîrșitul în sens. John trece de la negare la acceptare, resemnîndu-se față de moarte ca „moment care nu ne aparține”. Minimalismul stilistic (paragrafe scurte, umor subtil) oglindește economia psihică. În final, romanul sugerează că literatura nu salvează de moarte, dar face viața mai frumoasă. Aceasta poate fi o formă în care Erosul triumfă asupra Thanatos-ului, o „afacere emoțională grozavă” în fața neantului.
Această contemplare în jurul finalului nu este străină de literatura muzicală. Dacă în roman moartea devine partener de dialog, în muzică devine spațiu de vibrație și transfigurare. Lucrarea lui Richard Strauss, Tod und Verklärung (Moarte și Transfigurare), compusă în 1889, este o ilustrare sonoră a trecerii de la agonie la sublim. Personajul muzical, dublul compozitorului Friedrich Rosch, se află pe patul de moarte și parcurge în cele trei secțiuni ale poemului simfonic un arc existențial. Prima mișcare ne aruncă în zbaterea dureroasă a corpului: bătăi neregulate ale inimii, spasme sonore, o suferință articulată în limbajul disonanțelor și al tensiunii armonice. A doua parte este o reîntoarcere în timp, o recapitulare a vieții care cuprinde teme lirice, nostalgice, fragmente de bucurie și creație artistică. În final, în cea de-a treia parte, moartea nu înseamnă sfîrșit, ci transfigurare: orchestra se ridică pe valuri sonore sugerînd poate o metamorfoză dincolo de corporalitate. Strauss trasează un drum interior de la chinul fizic la eliberarea metafizică. Momentele care precedă moartea devin un ritual de trecere. Preocuparea și cugetarea despre moarte o regăsim și în Simfonia a IX-a în Re major a lui Gustav Mahler. Compozitorul, conștient pe deplin de propria fragilitate, oferă o lucrare-testament, în care ultimele acorduri ale părții a patra devin un adio sfîșietor. Pentru Mahler, moartea nu este o transfigurare glorioasă, ci o desprindere lentă, tandră, o dizolvare a sinelui într-o melancolie cosmică. Simfonia nu izbucnește, precum la Strauss, ci se retrage, se pierde în diminuendo extins, în suspendarea sunetului orchestral care lasă loc unei tăceri finale cu posibilitatea construirii de revelații.
Această idee a resemnării este exprimată, cu o altă încărcătură afectivă, în Sonata pentru pian nr. 2, Opera 35 de Frédéric Chopin, a cărei a treia parte, Marche funebre, rămîne una dintre cele mai cunoscute reflecții sonore despre moarte. Scrisă într-o perioadă în care era bolnav, marșul funest este lipsit de patetismul eroic al unei înmormîntări publice. El este, mai curînd, expresia intimității unei retrageri interioare, o introspecție în pragul sfîrșitului, o elegie personală în care distanțarea de viață este o contemplare lucidă a efemerității.
Privite împreună, aceste viziuni artistice ale morții construiesc un caleidoscop afectiv al sfîrșitului: dorința inconștientă de dizolvare, sublima transfigurare, renunțarea melancolică și introspecția tăcută. Toate vorbesc, în fond, despre o moarte care se cere înțeleasă printr-un travaliu al simbolizării. Moartea este fantasma primară a pierderii, a separării originare, a anxietății de anihilare, a absenței absolute și marea scenă pe care Eul se proiectează pentru ultima oară, cu speranța de a-și recîștiga coerența. Deși ecoul dispariției noastre nu ne mai aparține, felul în care ne gîndim sfîrșitul rămîne o formă de libertate prin care putem da sens pierderii și astfel continua să trăim. Poate că, în momentele în care survolăm în preajma propriului sfîrșit, nu devenim mai înțelepți, ci doar mai sinceri cu noi înșine. Și asta e suficient pentru a recunoaște ceea ce contează cu adevărat.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
