Stil indirect liber – reproducerea cuvintelor sau gîndurilor unui personaj
fără ca naratorul să se folosească de verbe de declarație
„Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”
Pascal
Avea o rochiță albastră de șifon, vaporoasă și subțire. Era vară și faptul că nu purta ciorapi sugera cumva că ar fi fost foarte cald. Și atunci de ce avea nevoie de cardiganul subțire de cașmir? Ori e cald, ori e răcoare? Sigur, rochia nu e obraznică, nu e prea scurtă, e abia deasupra genunchilor, dar ea, studenta, poate că e puțin prea înaltă. Fata asta blondă, cu ochii ei verzi, avea sigur peste un metru optzeci, nu mult peste, dar avea. Și poate că era puțin prea lată în spate. Fetele din ziua de astăzi fac înot, joacă tenis... Fusta la tenis este mai scurtă, nu? Și dacă fac toate sporturile rezervate pe vremuri băieților, de ce nu joacă tenis în șort, în pantaloni scurți? Ce moft e ăsta, să porți o fustiță de 30 de cm, un fel de abajur? Și poate că era și cam... voluptoasă, cu un asemenea decolteu nu te descurci prea bine într-un meci serios. Asta dacă juca tenis. Doar a fost și o mare campioană, o tînără foarte talentată dar care avea sînii prea mari. Sună ciudat în ziua de astăzi, cînd idealul feminin este unul cu sînii foarte, foarte mari. Dar pentru ea era o problemă. În mod sigur o încurcau. Mai ales la serviciu și la voleu. Așa că s-a operat. A fost o intervenție de mamoplastie de reducție, de micșorare și modelare a sînilor și gata, lucrurile au mers foarte bine, după asta era de neoprit, a cîștigat turneu după turneu, la cel mai înalt nivel. Un succes chirurgical, nu?
„Cu ce te pot ajuta, domnișoară?”. Trebuie să fie vreo lucrare de licență; sau, mai probabil, are nevoie de recomandare pentru o bursă în străinătate. „Știți, eu fac un studiu. O cercetare și aș avea nevoie de ajutorul dvs. Sînt studentă la filozofie...”. Hopa! Asta-i acum! Chiar că era o noutate. Ce filozofie?! O studentă la filozofie care are nevoie de consiliere medicală, ba chiar chirurgicală... „Aha, ai dat o căutare cu cuvîntul cheie decision making și mi-ai găsit lucrările de surgical decision making”. „Exact, și cum am prieteni care sînt studenții dvs.... ”. „ Și vrei să dai niște exemple medicale, asta întotdeauna prinde bine, e ceva interesant pentru public, văd și eu cîte filme cu doctori și pacienți sînt... Pricep. Dar unde este filozofia aici?! Ce au toate astea de-a face cu Platon și Aristotel?!”
„Da.. Eu una aș fi interesată de unele situații clinice reale în care ați avut dificultăți de decizie... în fine... din activitatea dvs. cotidiană... decizii dificile, cu informații incomplete, sub presiune, ezitări de diagnostic... De fapt mă ocup” – și-a dres vocea și a continuat pe un ton mai scăzut, academic – „mă ocup de ceea ce se numește «free will, de liberul arbitru»”.
De liberul arbitru. Free will în decizia chirurgicală. Problema nu era deloc banală. Mă gîndisem la așa numita surgical decision making încă de cînd eram de vîrsta acestei blondine studioase. Cu multe decenii în urmă. La tinerețe ești dominat de ambiția de a-ți însuși abilitățile, tehnica chirurgicală. Să fii rapid și eficient. Și dacă se poate, chiar spectaculos. Dar încă de atunci, din anii facultății și a ceea ce se numea secundariat (rezidențiatul de astăzi) am început să înțeleg că spectaculosul nu provine întotdeauna din a da repede din mîini. Și că eroii chirurgiei nu sînt doar cei din tratatele de istoria medicinei. Uite, erou poate fi un doctor bătrînel, obez și ușor diabetic care face de gardă într-un mare spital de urgență. Care stă încuiat într-o cămăruță rece, în mirosul de scrum și chiștoace vechi de țigări Kent, băgat în pat și acoperit pînă la gît cu trei pături rufoase de spital și care ar dori doar să citească în liniște un Paris Match obținut cu mare dificultate. Cînd este chemat la consult, oftează din greu, se dă jos cu dificultate, încalță icnind niște papuci îmblăniți (la vreme de iarnă este un frig teribil ca în toate spitalele anilor 1980, plus că are și o nenorocită de gută care îi dă dureri cumplite). Așa venea nea Petrică Borș, coborînd două etaje cu mers legănat ca de rață pînă la camera de gardă, chiar nu era o figură eroică cu ochii încercănați, cîrpiți de nesomn, cu halatul de molton pe umeri. Din fericire pentru el, se întîmpla doar o dată sau maximum de două ori pe noapte să fie obligat la drumul ăsta. Acum, spre exemplu, era un caz de peritonită acută generalizată, probabil prin ulcer duodenal perforat la un pacient de 35 – 40 de ani. Un caz standard, care nouă, rezidenților nu ne părea a fi cu nimic deosebit. Un diagnostic simplu – ulcer perforat, o operație de rutină și cu asta basta. Totuși, era obligatorie anunțarea șefului echipei sau măcar a celuilalt medic primar, dr. Mănescu. Nu de alta, dar unul dintre acești doi foști colegi de facultate ar fi urmat să-l opereze. Iar noi să-l asistăm în operație. Un excelent prilej să facem niște timpi operatori, să mai înaintăm în profesie.
Dr. Borș a confirmat și diagnosticul și indicația chirurgicală și s-a pregătit să plece. Din pragul ușii s-a întors însă pe neașteptate, ca un nou detectiv Colombo (halatul lui albastru era chiar mai mototolit decît faimosul trenci al locotenentului american) și mi-a spus că pe omul ăsta o să-l opereze el. Și că ar fi bine să-l trezim și pe Mănescu, că ar vrea să intre împreună. După care a dispărut. Asta era ceva fără precedent, era trist, era de mirare. Păi de ce să intre în operație doi mari medici primari?! La un bolnav ca atîția alții, care veneau unul după altul zi și noapte. Noi cum să mai învățăm meserie dacă moșii ăștia se ajută între ei?!
Răspunsul a venit peste vreo două ore: este adevărat, și diagnosticul și indicația operatorie au fost cele presupuse, dar cazul nu a fost deloc unul banal. Ci dimpotrivă, a fost de cel mai ridicat grad de dificultate: detaliile tehnice nu sînt relevante, mai ales pentru o studentă la filozofie. Nu cred că îi va spune mare lucru că era un ulcer postbulbar penetrant în pediculul hepatic, etc. Aventura s-a terminat cu bine abia spre dimineață, cînd cei doi „moși” au ieșit din sala de operație după o intervenție de mare complexitate, foarte rar efectuată, un spectacol de neratat pe care ne-am înghesuit toți să-l vedem cît mai de aproape.
Și astăzi, după 40 de ani de profesie, continui să mă întreb de unde a știut „nea Petrică” ce va fi? La acel moment nu existau nici TC, nici endoscopie de urgență nici chiar examene ecografice. Simptomele, semnele, întreg tabloul clinic erau cele din toate manualele de chirurgie. În acea săptămînă au fost operați vreo 10 pacienți aparent la fel; și nu este nimic de povestit despre ei: cazuri standard, cu echipă în care am intrat și noi, cei de sub 30 de ani, ne-am executat toți rutina cotidiană. El de unde a știut că în acea noapte că va fi cu totul și cu totul altceva? Nu cred că în revista Paris Match pe care tocmai o răsfoise cu puțin timp înainte găsise vreun algoritm sofisticat de surgical decision making. Dar nici că „i-a șoptit la ureche zeița”... cum spunea Ramanujan.
„Mitologie medicală.... Care îi fascinează pe colegii mei, studenții dvs. la Medicină. Mi se pare că am citit și eu un episod istoric care mi s-a părut foarte... romantic. Chiar cam neverosimil, ca să fiu sinceră. Dar nu lipsit de un anume farmec.. Despre un mare profesor de chirurgie de la Paris, care a fost chemat în consult la fata unui milionar din Lyon. Asta se întîmpla pe la 1920. Nici unul dintre medicii din oraș nu fusese capabil să pună un diagnostic iar starea ei se agrava de la o oră la alta. Medicul a luat o birjă de la spitalul Hôtel-Dieu la Gare de Lyon, s-a suit în tren, iar după un drum de cîteva ceasuri s-a dus de la gară direct la domiciliul industriașului; a examinat pacienta și a indică operația cu suspiciunea de... apendicită acută. A operat imediat, a confirmat diagnosticul, a efectuat rapid apendicectomia și a plecat la gară cu aceeași birjă cu care venise. Diagnostic corect fulgerător – operație – vindecare. Pe drumul de întoarcere cu trenul tînărul asistent care îl însoțise de la Paris a îndrăznit la un moment dat să-l întrebe: Ăă..., domnule profesor, mă scuzați că îmi permit să vă deranjez dar copila nu prezenta nici un semn de apendicită acută la momentul consultului dvs. În afară de o stare febrilă. Dar nu avea nici o manifestare abdominală care măcar să sugereze o indicație chirurgicală. Chiar nici una, au văzut asta și confrații de la Lyon, am văzut și eu. .. Cum ați pus diagnosticul, pentru numele lui Dumnezeu?! De dincolo de revista Presse Médicale în a cărei lectură era cufundat de o bună bucată de vreme mentorul a răspuns distrat: „dragă, drept să spun nu mi-a plăcut cum îi luceau ochii...”
„Mda. Hartmann. Doctorul tău parizian nu era un oarecare. Se pare că ar fi fost însuși Henri Hartmann, un corifeu al chirurgiei dintre cele două războaie mondiale.”
„Cineva mare, nu? Astea sînt istorii apocrife... Nu vom ști vreodată dacă așa au stat lucrurile cu adevărat. Dar astfel de episoade sugerează că nici în medicină deciziile nu sînt chiar toate 100% raționale. Poate că ar trebui să le încadrăm la capitolul intuiție chirurgicală. Ceea ce în germană se spune Bauchentscheidungen...”
„Nici cu intuiția asta nu este așa de simplu. Adică este un fel de cunoaștere instantanee a adevărului, aparent fără desfășurarea vreunui discurs logic, a vreunui raționament?! O cunoaștere prin iluminare, deplină, instantanee, ca la Sfîntul Augustin?! Și, mai mult, o cunoaștere care se convertește de îndată în acțiune? Sună aproape mistic, zău așa... Există intuiție chirurgicală? Ce-o însemna de fapt intuiție în general?”
Da, chiar așa. Uite ce înseamnă. Undeva în sudul Statelor Unite a izbucnit un incendiu. Pompierii au intrat în casă la parter. Sursa focului era vizibilă, problema părea banală, întreaga echipă, deja aflată în interior, se desfășurase, se aplicau procedurile de rutină, eficient, metodic și cu calm. Brusc, căpitanul, șeful acțiunii, începe, aparent din senin, tocmai cînd lucrurile păreau a fi complet sub control, să urle disperat: „Ieșiți toți! Afară ACUM!” Ceea ce subalternii lui au făcut imediat cu disciplină cazonă dar fără să înțeleagă în ruptul capului ce l-a apucat pe „bătrînul Jim”. La doar două minute după ce toată lumea a ieșit, casa pur și simplu a explodat. O enormă flacără a izbucnit și, într-o jerbă de scîntei, a distrus totul sub ochii privitorilor. Dacă ar fi rămas înăuntru nici unul dintre pompieri nu ar fi supraviețuit. Așa nimeni nu a fost rănit. De unde a știut Jim ce urmează să se întîmple? Cum a gîndit? Cazul a fost cercetat și de un jurnalist. Dar la prima discuție nici lui căpitanul nu a putut să îi dea o explicație coerentă. „«Habar n-am, nu mi-a mirosit a bine. Ceva nu era în regulă. Într-adevăr, nu părea nimic neobișnuit, dar mie mi s-a aprins un semnal de alarmă în cap. Știți, ca la desenele animate, cînd lui Donald Duck îi vine o idee, în dreptul lui apare desenat un bec galben. Așa și eu...»”. Reporterul, de fapt absolvent de psihologie, desigur că nu a fost mulțumit. Și pentru că era, ca orice jurnalist bun, foarte insistent, l-a invitat și la o a doua discuție, și pe urmă și la o a treia. Și încăpățînarea lui a dat în cele din urmă roade. „Bătrînul Jim” care avea vreo 40 de ani, a rememorat momentul de atîtea ori pînă ce detalii aparent minore dar care s-au dovedit a fi foarte relevante au început să iasă la iveală. Și-a amintit că ceea ce l-a izbit a fost disproporția dintre sursa de foc vizibilă, care era minoră, și căldura din casă, devenită brusc foarte mare. „Și, da, cred că asta m-a speriat. Ceva nu se potrivea. A devenit dintr-o dată insuportabil de cald mult, mult prea cald, pentru cele cîteva cîrpe care ardeau într-un colț”. Și nu se potrivea pentru că după intrarea în acțiune a pompierilor un al doilea focar izbucnise sub casă. În America multe clădiri sînt ridicate pe niște piloni cam la un metru deasupra solului. Sînt așa zisele „crawl space foundation” fundații cu spațiu de acces, cu așa numitul „gol sanitar” pentru țevi, cabluri, etc la care ai acces dacă te strecori în patru labe. Ei bine, acolo a fost cea de-a doua sursă de foc, invizibilă pentru că era nu în casă ci pur și simplu sub ea. Cea majoră, care în scurt timp a provocat explozia. Și jurnalistul nostru nu a ezitat să tragă concluzia: așa numita „intuiție” nu este altceva decît o succesiune comprimată de observație – raționament – acțiune, desfășurată inconștient, cu viteza fulgerului și finalizată cu gestul cel mai potrivit. Asta este intuiția și nimic altceva. Așa și cu chirurgii noștri. Foarte probabil că nici intuiția lor nu este altceva decît experiență condensată. Impresionantă de altminteri.
Marele diagnostician este un astfel de magician, un supraom sau mai degrabă un detectiv; spectaculos, desigur dar totuși un acrobat al unui raționament deductiv? Un Sherlock Holmes? Înainte de a deveni un scriitor faimos Sir Arthur Conan Doyle a făcut facultatea de medicină la Edinburgh Medical School unde a fost fascinat (și inspirat) de chirurgul scoțian Joseph Bell. Căruia îi scria într-o faimoasă scrisoare: „Este cert că vă datorez existența lui Sherlock Holmes ... am încercat să construiesc un om în jurul în jurul modelului de deducție, raționament și observație pe care îl reprezentați”. Cum se vede, nimic despre intuiție, și nici despre liberul arbitru. Dar să reținem că gîndirea medicală, clinică poate fi un exemplu de raționament rafinat, care poate uimi publicul.
„Păi ce înseamnă don'șoară liber arbitru? Este clar că există lucruri care nu sînt sub controlul meu dar și altele multe pe care le pot controla. Cum ar fi trecutul. Sau cel puțin CRED că le am sub control. Cum ar fi viitorul. Ce voi alege să mănînc la restaurant, dacă mă voi duce sîmbătă seară la teatru sau la operă, dacă voi cumpăra o bluză sau o fustă. Și asta pentru că îmi imaginez că mai întîi voi delibera, adică voi alege, apoi voi decide, după care voi acționa. Unu, doi, trei. Implicația imediată este că sînt pe deplin responsabilă de acțiunile mele. Care sun urmările imediate ale deciziilor, ale unei alegeri.”
„Mă tem că pentru psihologia experimentală sau pentru neurofiziologie lucrurile nu sînt atît de simple la ora actuală. Aristotel, că tot v-a plăcut să faceți apel la autoritatea lui, folosea termenul eleutheria, cuvîntul elin pentru libertate. Aici se referă nu la libertatea politică sau socială ci la libertatea de a alege, adică la libertatea de a acționa într-un fel sau în altul. De multe ori de a acționa în bine sau în rău. Dar de atunci, de cînd a scris el Etica Nicomahică, a trecut multă vreme și să știți că la ora actuală există studii experimentale extrem de riguroase care pun sub semnul îndoielii ideile astea de «liber arbitru».
În linii mari ele sînt proiectate cam așa: se înregistrează activitatea electrică a creierului sau se face faimosul RMN funcțional în timp de subiectului i se cere să apese pe un buton roșu sau verde, la libera lui alegere”.
„Nu pare a fi mare lucru de experimentul ăsta. Omul alege pe ce buton să apese și în creierul lui se produce ceva activitate electrică; sau se activează metabolismul unui teritoriu cortical care apare colorat la RMN; și, mai mult, este o anumită zonă pentru butonul verde și cu totul alta pentru cel roșu. Ce este de mirare aici?”
„Mda, nu ar fi nimic interesant dacă dacă activarea electrică sau metabolică a zonei corespunzătoare butonului roșu nu s-ar activa ÎNAINTE ca subiectul experimentului să ia decizia! În unele experimente cu ceva mai puțin de o secundă înainte de a fi conștient că s-a hotărît să apese butonul roșu. Dar în altele, mai bine organizate cu 5-6 secunde înainte sau chiar mai mult. Ori asta este cu adevărat de mirare. Ba chiar de speriat am putea spune. În creierul meu se activează zona corespunzătoare deciziei de apăsare a butonului verde cu cinci secunde înainte ca eu însumi să fiu conștient că m-am hotărît să-l apăs. Și asocierea nu este întîmplătoare de loc, ba chiar este de cea mai mare regularitate. Cu exactitate aproape matematică. Asta oare ce-o mai însemna? Nu pot să nu mă întreb ce se alege de liberul arbitru în aceste condiții? Cît de «liberă» mai pot spune că este decizia mea oare? Totul pare a se petrece ca și cînd ar exista ceva (sau Cineva?) care ia decizia înaintea mea și pe urmă, printr-un mecanism subtil, mi-o transmite. O impune categoric. Și eu nu fac decît să o urmez ca o marionetă dirijată de la distanță.”
Fapte greu de interpretat, desigur. Și mai ales greu de extrapolat. Este vorba de gesturi dintre cele mai simple, care pot fi studiate cu succes într-un asemenea experiment. Dar astea nu sînt adevărate decizii. Butonul roșu sau cel verde? Schematic la culme. Nimic nu se va schimba în urma acestei alegeri. Dar cum stau oare lucrurile în viața cotidiană? Cînd trebuie să decid dacă accept un job sau mai caut un altul? Sau, mai grav, dacă este bine să mă căsătoresc sau nu? Astea decizii complexe! Mai ales ultima.
„Încurcate lucruri, domnișoară. Consecințele sînt de-a dreptul tulburătoare. Ia să ne gîndim. Dacă eu fac acum ceva condamnabil, fur, tîlhăresc sau chiar ucid atunci toată lumea va fi de acord că, fiind un individ adult și în limitele largi ale normalității psihice, unul care se poate presupune că posedă ceea ce se numește discernămînt, atunci pot fi arestat, judecat și condamnat.
Dar nu putem exclude ca în sala de judecată să apară un avocat tînăr, impetuos și cultivat, care s-a pus la punct cu ultimele descoperiri ale neuroștiințelor și care își construiește pledoaria pe baza unor astfel de studii. Susținerea lui este simplă: dacă înaintea conștientizării oricărei acțiuni umane, chiar cu mult timp înainte, apar semne clare de activitate corticală asociate cu acea acțiune atunci putem presupune în mod rezonabil că așa s-a întîmplat și în cazul sinistru al apăsării pe trăgaciul revolverului. Cu 5-6-7 secunde înainte ca eu să fi luat funesta decizie în capul meu ceva (sau Cineva?) a activat o prezumată arie corticală a crimei. Nu știm ce a fost în realitate, care este mecanismul exact, dar este foarte posibil, este chiar probabil că în aceste condiții nu se mai poate spune că EU am luat, conștient decizia de a ucide. Gîdește-te la un mic experiment mental, că tot vă place vouă, filozofilor, să faceți așa zisa filozofie de fotoliu, confortabila «armchair philososphy». Dacă te afli în stație și împingi o persoană în fața metroului ca să-i moștenești apartamentul, atunci cei mai mulți dintre noi vom fi de acord că ești un criminal. Dar dacă te afli lîngă acea persoană și ai un acces violent de convulsii produse de o boală neurologică (de care pînă atunci nu ai avut habar), cel împins de mișcările tale violente și incontrolabile cade pe șine sub roțile vagonului, ei bine, în această situație, mai putem vorbi de crimă? Mai ești considerat responsabil?”
Este faimos cazul real al acelui criminal în serie care a ținut toată viața un jurnal în care și-a recunoscut faptele și a lăsat cele mai tari dovezi că este autorul unui număr mare de asasinate pînă atunci neexplicate. Și care a scris negru pe alb că pornirea lui de a ucide este irepresibilă și că are certitudinea că în creierul lui ceva nu este în regulă. Drept care a lăsat dispoziții ca după deces (mi se pare că s-a sinucis) să i se facă o autopsie completă. Ceea ce s-a și întîmplat; iar după deschiderea calotei craniene, la examinarea creierului s-a găsit o mare tumoră cerebrală!
Și eu, draga mea blondină, cu picioarele dumitale bronzate în ultimul hal pe cine știe ce plaje exotice, și cu lenjeria neagră pe care din pură întîmplare am putut să o zăresc o clipă atunci cînd te-ai foit pe fotoliul incomod și prea scund, vin și eu să zic: poate fi acest om considerat responsabil de crimele odioase pe care cu siguranță că le-a comis?
Și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva coapsele dumitale nu sînt puțin mai calde decît ar fi de așteptat într-o asemenea împrejurare; dacă în creierul meu de profesoară de chirurgie s-ar putea activa o zonă bine ascunsă, poate una în legătură cu amintirile de vacanțe la mare în care, cu 50 de ani în urmă, purtam acele minuscule costume de baie, cu bikini și sutiene cît niște timbre parcă legate cu niște sforicele? Vacanțele de la 2 Mai care era pe atunci ceea ce este Vama Veche astăzi și chiar mai mult decît atît?
Unde este oare aici eleutheria dumitale?
Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni. Cea mai recentă carte publicată: Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, Editura Humanitas, 2024.
