Prin țările pe care am avut ocazia să le vizitez – turist sau delegat cu treburi de firmă –, salutul mi s-a părut adesea dacă nu un anacronism, cel puțin o bizarerie, în funcție de zona geografică, tradiții și cutume la care te obligă civilitatea locului. Am considerat foarte important a te adresa unui necunoscut dintr-o țară străină în limba lui maternă, cel puțin pentru primul contact. Două-trei cuvinte fac o bună impresie, un semn de atenție care face o bună introducere în subiect. Un imigrant știe foarte bine aceste lucruri, s-a izbit de ele în contactul cu alte comunități culturale. Multele forme de adresare par adesea nepotivite, stranii, mai ales pentru trecătorii ocazionali prin diverse spații culturale.
Cineva îmi spunea că, în vremuri trecute – de nu s-o fi practicînd și în prezent! –, prin nu știu ce sate din Apuseni sau prin județul Alba, nu mai rețin, se obișnuia să-ți saluți consăteanul cu „Să mori sănătos!”. De altfel, o adresare ce îngloba în sine o grijulie atenție față de semen – urarea de a muri fără să suferi, fără dureri, fără chinuri, în patul tău, cum ar veni. Curios!
Salutul face parte din arsenalul gesturilor de politețe, fiecare nație are un mod de adresare specific – chiar mai multe în statele multinaționale –, îmbibat de amprenta locului, de tradiții ancestrale sau de mai noi influențe, de momentul zilei etc. De la gestica limbajului corporal – sărutări pe obraz, ridicarea pălăriei, înclinări cu mîinile împreunate, mîna dusă la frunte sau la inimă – și pînă la insolitul salut al maorilor din Noua Zeelandă (Hong!) care constă în atingerea nasurilor, urmat de așa-numitul „schimb de suflare de viață”, iată numai cîteva forme de salut. Ba, de menționat, chiar o curiozitate africană, ceva care pentru civilizația europeană pare în afara normele bunei-cuviințe: „Massai care populează mari suprafețe din Kenya și Tanzania se salută scuipîndu-se reciproc”. De acolo o veni și „deochiul” de la noi? Nu e salut, e descîntec, dar mai știi…
O colegă de muncă, aici în Montréal, Canada, venită din Franța, de undeva de pe lîngă Bordeaux, îmi spune că în sudul Franței, în apropiere de granița cu Spania, localnicii se salută cu „Adio!”, probabil vreo influență catalană, occitană.
Cînd am coborît din tren în Hauptbanhof Friedrichstraße, în Berlin, am salutat ca tot elevul venit cu lecția învățată la școala din țară, de la doamna profesoară de germană, Frau Gelda Klein: „Guten Tag!”. Da’ de unde? Mi s-a răspuns cu „Grüß Gott!”. Am privit cerul, am răspuns în consonanță și m-am conformat, n-am mai greșit. În vestiarul unor terenuri de tenis din Frankfurt am Main, cu lecția berlineză în memorie, i-am salutat pe noii mei prieteni cu „Grüß Gott!”, iar răspunsul general a fost „Hello!”. Ce era să mai zic?
Încă un salut deosebit pe care l-am găsit pomenit de M. Eliade: „Prin 1890 a fost lansată moda, în cercurile distinse ale Angliei, de a-ți saluta prietenii prin următoarea întrebare: „How is your Karma today?” („În ce karma te găsești astăzi?“).
Cam lung și indiscret acest salut englezesc cu nuanță filozofică ce vizează, în fapt, o intruziune în intimitatea persoanei, o indecentă curiozitate. În schimb, la Budapesta, turist respectuos, salutam și eu ca un localnic get-beget, sub masca adolescenței: „Szió!”, o adresare dragă, mai ales, tinerilor (precumpănitor spre partea feminină!), o variantă a prea-cunoscutului „Servus!”, asta ca să o iau și eu mai scurt, pe potecă. Ce conta vîrsta?
Mondializarea, emigrația, jargonul insolit au schimbat tradițiile de adresare care, în anumite locuri, păreau înrădăcinate pe veci. La atîta informatică, nu peste mult timp, ne vom saluta pe stradă în emoticoane. Mai știi?
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
.jpg)
