Impostorii

Sînt tot mai oripilat de psihoza falsului patriotism, care a cuprins o mare parte a neamului românesc. Gîndindu-mă la această boală colectivă, am ajuns să-i identific, prin repetitivitatea lor, anumite componente. Între ele se disting: egocentrismul, xenofobia, putinofilia, nostalgia ceaușistă și blasfemia religioasă. Egocentrismul se leagă de monopolul ideii de patriotism. Cei afectați de amintita psihoză se cred singurii patrioți ai României, unicii iubitori de țară, ultimii apărători ai integrității naționale. Toți ceilalți sînt, în mintea lor, „trădători”, „vînzători”, „spioni”, „globaliști” și lista poate continua cu o mulțime de „etichete” similare. Cînd vezi un ins cu o astfel de perspectivă, știi imediat că are creierul infectat. Cum să crezi că doar pe tine te animă sentimente de iubire pentru locul unde te-ai născut? E ca și cum ai jura că numai unele mame și-ar iubi copiii, iar celelalte ar fi automat degenerate. Patriotismul se suprapune cu un instinct natural al omului, de conservare a ființei sale, un instinct aidoma celui matern. Ca atare, nu-l pot dezvolta doar „unii”, iar „alții” să fie văduviți, nativ, de el. Xenofobia derivă din egocentrism. Cînd te pui pe tine, prin identitatea ta națională, în centrul universului, toate celelalte identități ți se par inferioare, neavenite, inamice și, inevitabil, periculoase. Te raportezi prostește la ideea (greșită) că strămoșii tăi „canonizați” de istoriografie ți-au transmis niște gene excepționale, pe care nu le poți „întina” prin interacțiunea cu „alogenii”. Andrei Pleșu a dezavuat cîndva acest fals patriotism, spunînd că unii se cred singulari, bănuind virtuțile înaintașilor remarcabili a li se fi „inoculat” și lor precum „ochii albaștri” ori „părul blond”. Ura pentru „străini” constituie de aceea o anomalie tulburătoare a minții. Asemenea altor elemente ale falsului patriotism, ea vine pe fundalul delirului colectiv, o sumbră maladie a lumii contemporane. Mai mult, pentru mulți dintre cei descriși deja, Putin e Mesia. Ne întrebăm de ce, observînd cu ochiul liber că personajul de la Kremlin are profilul ucigașului în serie. Cum poți fi atît de orb, nesesizînd că îți divinizezi în fond dușmanul, părînd a suferi de un suicidar „sindrom Stockholm”? Un răspuns aici există. Putin, ca factor distructiv și sangvinar, se suprapune perfect cu „dorințele” ascunse ale „patriotului” bolnav la cap. Și asta pentru că „patriotul” în cauză nu iubește țara unde s-a născut, ci o urăște într-o manieră psihanalizabilă. Să ne mirăm oare că o bună parte dintre putinofili trăiesc în străinătate și nu în România? Și-au părăsit patria și acum sînt fascinați de politicienii extremiști filoruși, care, ajunși la putere, ar distruge societatea, realizînd de fapt scopul psihanalizabil al diasporenilor îmbibați de furia frustrărilor profunde. La fel simt și neîmpliniții „patrioți” locali, „suveraniștii”.

Nostalgia ceaușistă a „patrioților” îi miră pe mulți, dar face și ea parte din același tipar. Cel al distrugerii izvorîte din ură, ignoranță și prostie, toate mascate în „patriotism”. Ceea ce mi se pare complet inacceptabil în tabloul absurd de mai sus rămîne ultima trăsătură a profilului patologic, blasfemia religioasă. Noii „patrioți” îl iau ca „martor” pe Dumnezeu în decompensarea lor psihică de grup. Românii sînt, în narativa georgistă, „neamul ales” de Creator (ce aberație care sfidează Biblia încă de la început!) și, în manifestarea destinului lor istoric, trebuie „să pedepsească” ferm alogenitatea și alteritatea. Astfel de marote „spirituale” nu sînt, bineînțeles, originale. Ele „au funcționat” monstruos de la Inchiziție pînă la fascism. La noi „au strălucit” prin nebunia legionară. O întrebare se pune însă în interiorul acestui simptom de obtuzitate intelectuală: cum să marginalizezi, să ostracizezi și să ucizi în numele Crucii și al lui Hristos? Aici demența atinge, cred, paroxismul. Ajunge așadar să fie demență paroxistică. Sistemul de valori creștin este, prin esența lui, izvorît din filozofia incluziunii, a vieții, a toleranței și a libertății. Numai nebunul nu va pricepe că fundamentul liberalismului euro-american îl constituie asimilarea trăirii și educației creștine în structura, în fibra societății ca atare. Numai nebunul va crede că, ucigînd și eliminînd alte făpturi, săvîrșește un act de inspirație „creștină”. Prin urmare, „patriotul credincios”, departe de a fi pe placul lui Dumnezeu, încalcă în fond învățătura creștină, comițînd o gravă blasfemie. Concluzia logică e că falsul patriotism se suprapune, criminal, cu drumul pierzaniei unei comunități în istorie. Puși în pericol de psihoză nu sînt doar nevinovații, adică oamenii normali, ci chiar înșiși falșii patrioți. Luptînd pentru distrugerea tuturor, ei luptă și pentru propria distrugere. Și-au pierdut instinctul de conservare. Or, o asemenea „pierdere” înseamnă – puteți întreba orice psihiatru – apariția impulsului sinucigaș. Colectiv, în cazul de față. Excelsior!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.