Construcțiile în care substantivul bocnă exprimă un superlativ al stării de îngheț (înghețat bocnă, bocnă de înghețat, e bocnă) s-au păstrat foarte bine în inventarul de expresii colocviale al limbii române actuale. Originea cuvîntului nu este însă, din păcate, lămurită; majoritatea dicționarelor aplicîndu-i formula „etimologie necunoscută”. Nu este de aceea foarte clară nici schimbarea de sens care a condus la transformarea cuvîntului într-un intensificator specializat. În recentul Dicționar etimologic al limbii române (volumul I, partea a 2-a, Litera B, serie nouă, 2024) sînt trecute în revistă principalele ipoteze asupra originii substantivului bocnă, cu o anume preferință pentru două: o legătură (totuși improbabilă) cu onomatopeea boc sau o derivare bazată pe un vechi cuvînt slav, neatestat, cu sensul „piatră de var”. Alte ipoteze, care leagă bocna de un alt cuvînt slav, cu sensul „coastă”, sau o prezintă ca variantă a unui regional boancă, „trunchi”, sînt considerate și mai puțin probabile. Concluzia este așadar că trebuie să vorbim în continuare de o „etimologie nesigură”.
Dicționarele noastre consemnează faptul că substantivul este specific Moldovei, în vreme ce sensul adverbial, de intensificator, s-a răspîndit în toate zonele țării. În volumul Limba română. Privire generală (1940), Sextil Pușcariu cita uzul de intensificator ca exemplu pentru îmbinările fixe în care vorbitorii nu mai percep vechea semnificație a unui cuvînt: „Cei mai mulți dintre noi întrebuințăm expresii ca înghețat bocnă = foarte tare, fără să știm că bocnă e un fel de cremene” (reeditare din 1976, p. 44). Vechiul dicționar academic, coordonat de Pușcariu – Dicționarul limbii române, Litera B (1913) – definea într-un mod ușor diferit substantivul moldovenesc, pe baza unui singur răspuns la chestionarul lui Hasdeu (din fostul județ Fălciu, cu reședința la Huși): „numele unui mineral, nedeterminat mai de aproape”.
Datele pe care ni le oferă acum colecțiile de ziare digitalizate întăresc și precizează sensul concret al lui bocnă, prin atestări numeroase și relativ stabile, dar surprinzător de limitate geografic. Aproape toate mențiunile jurnalistice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea provin din zona orașului Huși și denumesc, în documente oficiale, un tip de piatră folosită la pavarea străzilor. Cea mai veche atestare pe care am găsit-o pînă acum provine din ziarul ieșean Progresul, care publică un comunicat al Primăriei din Huși, despre licitația pentru darea în antrepriză a unor lucrări publice: „s-au regulat a se ţine mezat în Camera acestei Primării pentru antreprizuirea paveluirei a 2772 stânjini cvadraţi, ce conţine una din uliţile acestei comune, cu peatră bocnă de Putna, iar la caz de a fi prea mare preţul unui stânjin pave, atuncea urmează a se ţine mezat pentru şoşeluirea uliţei arătată mai sus, cu peatră sfărâmată fiitoare în acest judeţ şi cu trotuare pe alăturea de peatră mare tot din acest judeţ, de calitate bună” (15.11.1869). Sînt interesante în text amestecul de terminologie administrativă veche (mezat) și mai nouă (antreprizuire), neologismele – uneori în forme încă oscilante – legate de amenajarea străzilor (paveluire, pave, șoseluire, trotuare), dar și terminologia materialelor: piatră bocnă, piatră sfărîmată, piatră mare. Peste aproape trei decenii, ziarele centrale publicau informații preluate de la corespondenți din Huși, despre alte licitații – „aprovizionarea a 60 metri cubi bocnă sfărîmată” (Universul, 12.06.1896) – și despre scandaluri legate de costurile pavărilor: „antreprenorul era obligat să paveze o stradă şi jumătate cu piatră cubică, jumătate stradă cu bocnă, două cu macadan, şi să facă şi un canal” (Adevărul, 29.06.1896); s-a făcut însă o economie „prin simpla înlocuire a rigolelor din piatră cubică în piatră bocnă” (ibid.), banii fiind folosiți la pavarea mai multor străzi, ceea ce a trezit unele suspiciuni locale. Scandalul era relatat și în alt ziar: „antreprenorul a mărturisit că dînsul e gata să scoată bocna și s-o înlocuiască cu piatră cubică, deoarece atunci ar avea un mai mare preț” (Evenimentul, 2.07.1896). Totul pare să se fi terminat cu bine, spre satisfacția localnicilor: „Deja acum nu mai samănă cu ceea ce era în trecut. În loc de noroiul tradițional, avem o largă rețea de șosele cu piatra bocnă și cubică, trotuare de asfalt – un mic Iași” (Evenimentul 27.04.1897). Observăm și noii termeni de specialitate: rigole, piatră cubică, macadam, asfalt.
Termenul bocnă continua să apară în prima jumătate a secolului al XX-lea, în descrierea străzilor din Iași („Asfaltul ciopîrţit în sute şi mii de tăieturi pare că ar fi izbit cu un pumn puternic de ciclop, ici întregit cu bocnă, colo cu lut bătut, dincolo cu piatră cubică”, Opinia, 30.04.1909) sau în informații sporadice de la Huși („pavarea cu piatră bocnă din balastiera Putna-Sacă”, Monitorul oficial, 26.08.1930). În tot acest timp, bocnă circula deja în expresii de tipul înghețat bocnă. La răspîndirea acestora a contribuit desigur prezența în teatrul lui Alecsandri („căpraru meu era bocnă!... îl înghețase caldu lui cel nemțesc”, în „cînticelul comic” Surugiul) și în Amintirile lui Creangă („Și iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă”).
Compararea cu alte descrieri mai vechi ale lucrărilor edilitare sugerează că bocna sau piatra bocnă trebuie să fi fost un echivalent aproximativ pentru piatră de rîu sau bolovan. Într-o relatare a unui incident din Lăpușna, în stînga Prutului, bocna e foarte probabil o piatră, un pietroi: „o singură bocnă aruncată spre mine mi-ar fi fost fatal” (Curentul, 17,06.1934).
Așadar, nu știm exact ce origine are regionalismul bocnă, dar trecerea de la sensul „piatră”, „bolovan” la metafora înghețării este evidentă și cît se poate de firească.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
