Iranienii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva prăbușirii monedei naționale și a inflației galopante, mulți dintre ei cerînd sfîrșitul Republicii Islamice. Cu toate acestea, răspunsul Guvernului a fost diferit de reacția pe care a avut-o față de protestele anterioare. În timp ce conducătorii Iranului au reprimat rapid „Mișcarea verde” din 2009 și revolta „Femeie, Viață, Libertate” din 2022, forțele de securitate au reacționat lent de data aceasta, pe măsură ce protestele s-au intensificat. În loc să ia măsuri brutale, președintele Masoud Pezeshkian a răspuns inițial cu reforme de austeritate menite să creeze fonduri pentru subvenționarea celor săraci.
Dar această măsură provizorie nu a funcționat. În timp ce săracii au fost, poate, domoliți, cei din păturile de mijloc ale societății au suportat costurile și s-au alăturat protestelor în număr mai mare. Ceea ce a început ca o expresie a nemulțumirii economice a devenit curînd o revoltă politică. Abia după ce protestele au izbucnit în toată țara, pe 8 ianuarie, regimul a început să ia măsuri drastice.
De ce a fost reacția la disidența politică atît de diferită de data aceasta? Protestele actuale au loc în siajul războiului de 12 zile dintre Iran și Israel din iunie anul trecut. Oficialii iranieni sînt încă afectați de conflict și acționează pornind de la premisa că acesta ar putea reîncepe în orice moment. Această amenințare este mai gravă decît tulburările politice interne, deoarece lovitura dată de Israel Hezbollahului și prăbușirea regimului lui Bashar al-Assad din Siria au lăsat Iranul cu puține mijloace de descurajare a intervenției străine.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Iranul nu mai este în măsură să împiedice actorii străini să alimenteze nemulțumirea populară din țară. În timpul războiului din iunie 2025, iranienii s-au raliat sub steagul național, iar regimul a reacționat relaxînd aplicarea regulilor religioase, în special în ceea ce privește hijab-ul. Dar protestele actuale ridică o dilemă: represiunea lor prea dură ar putea distruge fragila înțelegere însăilată între regim și populație după război, în timp ce extinderea lor ar putea încuraja intervenția străină.
Înrăutățirea situației economice a Iranului a fost, de asemenea, un factor decisiv. O combinație de proastă gestionare, corupție și sancțiuni paralizante a provocat o inflație galopantă și șomaj, slăbind constant clasa de mijloc și mărind rîndurile celor săraci care se luptă să supraviețuiască. Războiul din iunie a accelerat aceste tendințe. În cele șase luni care au urmat, rialul a pierdut peste 40% din valoare, iar inflația a crescut cu pînă la 60%. Întrucît mulți investitori au presupus că încetinirea programului nuclear al Iranului a redus puterea țării de a negocia ridicarea sancțiunilor, a urmat rapid o fugă de capital.
Astfel, din perspectiva conducătorilor iranieni, situația economică dificilă care a scos protestatarii în stradă este strîns legată de amenințarea externă cu care se confruntă țara. Ei își amintesc că, în timpul războiului de anul trecut, Israelul a îndemnat iranienii obișnuiți să se revolte. Israelienii au calculat că eliminarea a zeci de comandanți militari de rang înalt și lovirea instituțiilor militare și de securitate ar încuraja populația neliniștită a Iranului să se ridice și să copleșească statul asediat. Dar cum asta nu s-a întîmplat, liderii iranieni au fost primii care au recunoscut că au supraviețuit războiului datorită poporului lor. Le-a devenit însă clar și că o revoltă populară făcea parte din strategia de război a Israelului, iar această conștientizare le influențează viziunea asupra protestelor actuale.
Aceste suspiciuni au fost confirmate cînd președintele american Donald Trump a declarat recent pe rețelele de socializare că Statele Unite sînt „pregătite și gata de acțiune”, dispuse să intervină pentru a „salva” protestatarii iranieni de represiunea violentă. Adevărata amenințare pe care o reprezintă protestele nu se referă la ceea ce pot realiza iranienii pe cont propriu, ci la faptul că manifestațiile pot servi ca justificare pentru o acțiune militară a SUA împotriva Iranului.
Există paralele evidente cu Libia și cu Siria din timpul Primăverii Arabe, cînd SUA și unele guverne europene au invocat „responsabilitatea de a proteja” protestatarii pentru a justifica intervenția militară. Aceste revolte populare s-au transformat rapid în eforturi de schimbare a regimului conduse de străini, ducînd în cele din urmă la război civil și la prăbușirea statului. Este de remarcat faptul că Garda Revoluționară Islamică din Iran este formată din veterani ai conflictului din Siria. Aceștia au văzut cu ochii lor cît de repede pot protestele pașnice susținute din exterior să precipite un război civil. Imperativul de a evita soarta Libiei și a Siriei este forța motrice din spatele procesului decizional iranian de astăzi.
Un alt factor care influențează gîndirea liderilor iranieni este capturarea de către SUA a președintelui venezuelean Nicolás Maduro. La fel ca toată lumea, conducătorii Iranului au fost uimiți. Acesta nu a fost genul de schimbare de regim pe care America l-a realizat în Afganistan și în Irak la începutul anilor 2000 și pe care l-a urmărit în Libia și Siria cu un deceniu mai tîrziu. În loc să trimită trupe sau să promoveze reconstrucția națională, administrația Trump a lăsat structura de putere chávistă în vigoare, cerîndu-i să se supună controlului imperial american sau să se confrunte cu strangularea economică.
Ar putea SUA să urmeze o strategie similară împotriva Republicii Islamice? Dacă da, ar putea încerca să lanseze un atac militar de precizie pentru a-l ucide pe liderul suprem al Iranului și pe principalii lideri politici și militari, să captureze petrolierele iraniene din marea liberă și să ceară apoi de la ceea ce a mai rămas din Republica Islamică să accepte condițiile sale (care ar include abandonarea programelor nucleare și de rachete și predarea controlului asupra resurselor naturale). Chiar și fără a ucide liderii iranieni, o strategie americană de bombardament și interdicție a exportului de petrol ar putea îngenunchea regimul.
Confruntat cu aceste scenarii, răspunsul imediat al Iranului a fost să sublinieze costurile potențiale ale agresiunii americane. Pe 6 ianuarie, Consiliul de Apărare iranian și-a revizuit poziția strategică, anunțînd că Iranul ar putea lua „măsuri preventive” dacă se confruntă cu „semne obiective de amenințare”. Deși un atac preventiv asupra țintelor americane din Orientul Mijlociu ar provoca cu siguranță un război pe care Iranul nu și-l dorește și care ar putea însemna sfîrșitul regimului, Republica Islamică nu își poate permite să dea impresia că înfrîngerea sa nu ar avea nici o consecință.
Chiar dacă Iranul poate evita o confruntare directă cu SUA și chiar dacă valul actual de proteste se va potoli, economia țării se află într-o spirală descendentă. Ceea ce înseamnă că furia populară nu va face decît să crească pe termen mediu și lung. Republica Islamică se află într-o situație dificilă, prinsă între amenințarea externă din partea SUA și Israel și amenințarea internă a unei revolte în masă. Nu există o ieșire ușoară din acest impas. Prăbușirea totală a Republicii Islamice nu este neapărat iminentă, dar revoluția iraniană se apropie acum de sfîrșit.
Vali Nasr e profesor de Studii despre Orientul Mijlociu și Afaceri Internaționale la Johns Hopkins University’s School of Advanced International Studies. Cea mai recentă carte a sa e Iran’s Grand Strategy: A Political History (Princeton University Press, 2025).
traducere de Matei PLEȘU
Foto: captură Youtube
.jpg)
