De ani mulți se caută adevărul despre revoluţie. Pînă acum, nimic definitiv n-a apărut, cred, pe traseul acestei căutări... Așa că, deocamdată, mă mulțumesc cu adevărul meu despre episodul cu pricina, un adevăr trăit, pe care nici un scenariu, nici o fineţe hermeneutică nu-l poate anula. Diferitele versiuni „explicative” acoperă un spectru larg de fantasmagorii și derapaje, de la science-fiction la delir privat. Mă amuză (cu cearcăne) să dau mai jos un document, care mi-a ajuns dinainte nu mai știu în ce context. E „dezvăluirea” uluitoare a unui cetățean despre misterul istoric, pe care îl explică fără documente pedante, fără cercetări „obiective”, nu ca martor sau „analist”, ci ca participant direct implicat și, de fapt, ca inițator și regizor al întregii împrejurări. Autorul pare să fie un fel de Candiano Popescu al „evenimentelor din decembrie”: un republican viguros, un combatant vajnic, un adevărat „ploieştean” adus de istorie în mijlocul şi în vîrful mulţimii Iată textul:
„Subsemnatul M.C. [...], în deplină cunoştinţă de cauză, cu responsabilitatea autorului faptelor, trecute şi viitoare, fac publică următoarea declaraţie în faţa oricui: am adus cea mai mare contribuţie individuală şi ligativă (sic!) la victoria revoluţiei din decembrie 1989, a creştinismului şi democraţiei din România şi nu numai! Motivaţia personală cu care m-am implicat [...] a constituit-o permanenta preocupare pentru libertatea de expresie, de promovare şi conversie echitabilă a valorilor... acesta este sensul «libertăţii», cuvînt cu care eu însumi am proclamat mulţimea pe data de 21 decembrie 1989, din însuşi mijlocul acestei mulţimi strînse la hotelul Intercontinental, în jurul mesei adusă pe carosabil de la restaurantul Dunărea, în dreptul indicatorului «parking». «Sînteţi liberi!»: această proclamaţie făcută de mine atunci – bazată pe constatarea situaţiei de fapt – a fost elementul ideatic care a hotărît soarta, a consfinţit ireversibilitatea victoriei revoluţiei române. [...]
Am conştientizat faptul că, iluminat de Dumnezeu, sînt unic în a face ceva pentru lumea aceasta în urma mişcării «Crăciun 1968» pe care, în seara de ajun, am ridicat-o (de la provocare, animare, la dirijare şi asigurare) din rîndul studenţilor, da capo al fine, pe timpul cînd eram student la facultatea de electronică – unde baremul de selecţie şi exigenţa atingeau cote de neegalat oriunde altundeva. Cu această mişcare, am reuşit să marcăm apogeul comunismului – atît ca amploare, dar şi ca temporalitate a acestuia – înlăturarea lui devenind astfel o chestiune de timp comparabil cu cel al ascensiunii sale. Evidenţiindu-mă şi pentru alte asemenea fapte, colegii studenţi m-au recomandat şi îndrumat la colegul meu de an Popescu [...] care, dovedind aptitudini şi preocupări procedurale, a iniţiat formarea unui partid de centru-centru-dreapta, faptă pentru care a fost condamnat la un an de muncă în mină în Valea Jiului – «pentru reeducare» – în urma căreia mi-a declarat că a renunţat la demersul nostru. În aceste condiţii, cel mai mare erou naţional al istoriei române – anonimus, nume pe care mi l-am asumat cu cinste în reprezentarea partidului – avea să asigure perpetuarea ideatică a formaţiunii de rezistenţă anticomunistă [...].
Imediat după dezechilibrul din 21.12.1989 al lui Ceauşescu, ce a sincronizat magistral strîngerea mulţimii [...], am compilat metodic, punctual, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor specifice, activitatea acestei mulţimi revoluţionare [...]. Am statuat starea de facto cu cea de jure, proclamînd mulţimii revoluţionare: «Sînteţi liberi!», pe care mulţimea şi-a asumat-o cu sloganul «Libertate!» (21 decembrie 1989 Inter). Cu excepţia manifestărilor derizorii, sau din disperare de cauză, la tentativa de ofensivă a armatei, am strîns în jurul meu şi am îndemnat la a se aşeza în genunchi masa revoluţionară, cu hotărîrea de a nu ceda, fapt ce a determinat dezafectarea armatei ca instituţie (21 decembrie 1989 Inter). Am validat cu mulţimea lista guvernului Doina Cornea-Iliescu, ultimul cunoscut ulterior, dar girat de cei cinci cunoscuţi anterior ca oponenţi sau dizidenţi (22 decembrie 1989 ex C.C.). Am trecut, tot cu mulţimea, la dezafectarea de armament a fostei nomenclaturi, singura pe care nu o dezarmase Ceauşescu, cooptat (cuplat) la reţeaua Carlos – din cartierul rezidenţial. [...] Fără a scăpa situaţia de sub control cu preţul unei mizerii ulterioare pentru ţară, am detensionat conflictul mulţimii cu diplomatul sovietic al lui Gorbaciov (22 decembrie 1989 TVRL). L-am ajutat pe Adrian Păunescu să scoată Scînteia Poporului. Am trecut armata de partea revoluţionarilor şi a programului, după care am introdus plutonul de paraşutişti şi pe cel de infanterişti tanchişti în dispozitivul de apărare a Televiziunii şi am implementat apelativul programatic: «Domnilor!» (22 decembrie 1989 seara TV). Am înlăturat sursele de pericol armat din jurul şi împrejurimile Televiziunii (22/23 decembrie 1989 Televiziune). Am controlat accesul pe la poarta 2 în Televiziunea Română (22/23 decembrie 1989 Televiziune). Am cerut consultanţă pentru armată şi sprijin logistic din partea Ambasadei Angliei privitor la fenomenul diversionist şi cel terorist din reţeaua Ceauşescu-Carlos (23 decembrie 1989 în zonă). Am adunat colegii spre a zice «Tatăl nostru» la serviciu (23 decembrie 1989 serviciu). Împreună cu şoferii de la betonieră şi cu armament adus de pe platforma Pipera am organizat bariera de acces spre Televiziune (23/24 decembrie 1989 betoniera Pipera). Am constituit astfel făgaşul pe care să prindă contur programul implementat în modul arătat mai sus. După aceste asigurări cu suficienţă a cursului Revoluţiei a urmat perioada de monitorizare în continuare a acestei activităţi, de creştere a ponderii de conştientizare a maselor şi de fondare a partidului politic, de implicare în politica creştin-democrată pe care în cele din urmă am adus-o la conducerea destinului naţiunii.”
Cu aceasta, „Anonimus” şi-a încheiat misiunea. De-aici înainte nu-l mai aşteaptă decît o pagină cu poză în vreun manual alternativ sau, poate, rolul principal într-un film de Sergiu Nicolaescu. Iar politic vorbind, „Anonimus” poate fi omagiat și ca sursă a „suveranismului” contemporan, cel care înțelege „independența” ca izolare bombănitoare și glorie populară, bazate pe încîntare de sine..
.jpg)
