Textul de mai jos a mai apărut. Ca și zăpada. Nu există năut fără reamintiri... Privind pe fereastră, fiecare iarnă e, pentru mine, încă un drum spre Păltiniș. De ce? Încerc să răspund în articolul acesta.
De cîte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniș. De Păltinișul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mînă de prieteni. Făceam rost, la răstimpuri, de cîteva zile libere și de ceva bani, ca să ne putem permite scurte episoade de refugiu în preajma dlui Noica. Ne aștepta cu o bună-dispoziție paternă, ne făcea un program riguros de plimbare, lectură și conversație („trismeron” dacă erau trei zile, „hexameron” dacă erau șase), ne invita să ne povestim proiectele și ne citea fragmente din „producția” sa de ultimă oră. Mîncam extatici la cantina forestieră, beam, seara, ceai fierbinte, în care ne învățase să adăugăm două-trei picături de țuică și uitam de griurile acre ale „actualității” de-atunci. Ne întorceam acasă plini de încredere în noi, în soartă și în idei. Ni se părea, pentru un timp, că totul e posibil, că vom reuși să fim noi înșine, în ciuda conjuncturilor cu miros de sulf. Dl Noica ne dădea aer, curaj și ritm. Era singura noastră sursă de energie și de cumințenie cărturărească. Plecam întotdeauna de la Păltiniș uimiți că un asemenea personaj există, că am avut șansa de a-l întîlni și că se poate trăi la nivel suprem într-o scandaloasă indigență materială: ne exasperau cele 11 grade din camera lui (pe timp de iarnă), culoarea roșu-violacee a mîinilor lui semi-înghețate, chiuveta fără scurgere în care se spăla (de fapt, o improvizație de căzănele și lighenașe) și frigul pătrunzător din baia de la parterul cabanei, pe care, din spirit de economie, nu ne lăsa să-l îmblînzim cu nici un încălzitor electric de ocazie. Nu ne venea să credem că un om ca el, „manipulat” de cărți și de speranță, a trebuit să ispășească zece ani de domiciliu obligatoriu și cinci de pușcărie. A fost marea întîlnire a tinereții noastre, marea ocazie, miracolul tandru al unei comuniuni infinit ziditoare.
A trebuit să trec printr-o revoluție, să savurez beneficiile libertății și ale democrației, ca să aflu – de la tot soiul de publiciști „realiști” și combatanți – că experiența noastră păltinișeană (și, în fond, nu numai a noastră) a fost un fals, o formă de manipulare, o manevră cripto-comunistă, organizată de Securitate pentru a anestezia simțul civic al populației. S-ar zice că, fără Păltiniș, l-am fi dat jos pe Ceaușescu cu douăzeci de ani mai devreme. Tot soiul de justițiari nevrotici, de scandalagii, de informatori reșapați sau de ignoranți pur și simplu lucrează harnic la rescrierea istoriei. Noica a fost un „guru” al comunismului, un colaborator asiduu, un propagandist șmecher. Discipolii sînt și ei suspecți. Despre mine aflu, de pildă, că am fost ba un turnător de duzină, ba agent sovietic, ba exponent al secției germane a KGB-ului. „Tescaniul” a fost și el un aranjament subtil, care să mă propulseze la vîrf, după ce voi fi pregătit revoluția în întîlniri secrete cu Iliescu și Măgureanu. Mai nou, mi se spune că o fostă gazetă condusă de un fost jurnalist (ajutat de un fost poet) „dezvăluie”, prin pana unui fost general de Securitate, că Păltinișul era o mică celulă a serviciilor engleze. Bibliografia pentru Platon și Heidegger ne venea direct de la British Intelligence. Dacă așa stau lucrurile, e incredibil ce puțin au investit în noi „patronii” și cu ce rezultate modeste. James Bond spălîndu-se la lighean și dormind la 11 grade Celsius! Ce decădere!
Toată această echipă de terfelitori profesioniști muncește, din punctul meu de vedere, degeaba. Nimeni nu-mi va lua din inimă zăpezile Păltinișului, amestecul de sărăcie și exaltare al întîlnirilor de-acolo, experiența de bunătate și de noblețe pe care spiritul acelui loc a făcut-o posibilă. Nimeni. Și cu atît mai puțin cîțiva derbedei, care și-au făcut o meserie din murdărirea zăpezii…
