Iarna trecută, într-o discuție cu iz politic, am surprins la un domn venit prin zona Snagovului următoarea formulă: „pe vremea cînd îngheța lacul”. Adică, în zilele noastre, un lac ca Snagovul n-ar mai îngheța? Sînt multe de spus aici. Lacul încă îngheață mai mult sau mai puțin, cam în fiecare an, parcă în ciuda ideii larg răspîndite că încălzirea globală face ravagii.
Anul acesta, pe la mijlocul lunii ianuarie, Snagovul a înghețat chiar zdravăn de la un capăt la altul și am avut în fața ochilor un tablou cu totul inedit: întinsa suprafață albă presărată de mogîldețe și grupuri de mogîldețe negre, adică indivizi care se ocupau cu pescuitul la copcă. Era ca în filmele cu Morocănoșii, cu Jack Lemmon și Walter Matthau. O mulțime de împătimiți ai acestei activități spărgeau întîi gheața cu toporul, o muncă destul de serioasă, apoi se instalau cu undițele pe marginea găurii create, în picioare sau pe cîte un mic scăunel adus de acasă. Alături, nu lipsea niciodată sticla de tărie, menită să ajute la ameliorarea efectelor gerului.
Erau și cîțiva patinatori, gheața netedă pe zone largi fiind numai bună pentru așa ceva. Mi-am adus aminte cînd, în copilărie, patinam eu însumi alături de prietenii din cartier pe lacul din parcul IOR. Pînă să văd scena de pe Snagov, chiar mă mai întrebam uneori dacă nu cumva pe atunci eram inconștienți și dacă în zilele noastre mai are cineva curajul să patineze pe un lac înghețat. Iată că mai are.
Mai mult, mi-aduc aminte de zilele de iarnă în care mă întorceam acasă de la școală „pe scurtătură”. Adică, în loc să aștept autobuzul cu care trebuia să merg preț de patru stații, o luam pe jos și traversam lacul înghețat, de cele mai multe ori pe întuneric, fiindcă terminam orele pe la șase seara. Însoțit uneori de un coleg, alteori singur-singurel, mă aventuram pe gheața întunecată, traversînd de-a dreptul prin mijlocul lacului. Cu siguranță era vorba de nonșalanța datorată vîrstei, deși îmi aduc aminte și de niscai fiori de teamă care-mi străbăteau trupul. Adrenalina își făcea și ea lucrarea. Nu apăruse încă dramaticul film al lui Kieslowski – Decalogul –, cu al său prim episod în care copilul se duce să patineze pe un lac, după ce, împreună cu tatăl său, cere PC-ului să calculeze dacă gheața e destul de solidă. Computerul îi asigură că gheața ar ține și de trei ori greutatea copilului. Acesta pleacă să patinize, iar gheața se rupe în timp ce, acasă, PC-ul pare că vrea să mai calculeze ceva.
Cînd, cu aceeași nonșalanță specifică vîrstei, i-am povestit mamei cum mă întorceam eu acasă în fiecare seară, am stîrnit, cum era și normal, o adevărată furtună. După ce s-a îngrozit, după ce m-a certat cu vehemență, a început să-mi explice în amănunt teribilele pericole la care m-aș fi expus, și de ce nu trebuia să mai fac niciodată așa ceva. Bineînțeles, am fost obligat să-i promit solemn că nu voi mai merge pe gheață sub nici o formă. Apoi, am auzit-o povestind la telefon unei prietene despre obiceiul meu îngrozitor de periculos de care tocmai aflase. Era încă agitată și speriată.
Deși știam că fac ceva riscant, eu îmi închipuiam că puteam aprecia destul de bine cînd gheața era destul de tare și cînd nu. Am crezut în același timp că prostia cea mai mare nu fusese atît traversarea lacului înghețat, cît faptul că i-am spus asta mamei. Într-una din zilele următoare, am ignorat cu grație promisiunea făcută și rugămințile mamei, pășind din nou pe gheața lacului. În timp ce traversam, însă, în minte mi-au venit însă toate pericolele pe care ea mi le înșirase și mi-a fost mult mai frică decît înainte. A fost și ultima oară cînd m-am aventurat „pe scurtătură”.
Privind acum la cei care populau Snagovul înghețat, mi-a atras atenția un grup în care o femeie aducea pe gheață niște snopi de stuf. M-am întrebat în glumă dacă nu cumva au de gînd să facă un grătar pe gheață. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că oamenii chiar dădeau foc snopului. Ba chiar au început să toarne și benzină pe el ca să ia foc mai repede. În curînd, în mijlocul gheții s-a iscat o pălălaie galbenă și înaltă. Voiau să facă o copcă fără efort sau chiar un grătar? N-am mai așteptat să mă dumiresc, dar am constatat că oamenii sînt și azi destul de „nebuni”.
Credit foto: A. Manolescu
.jpg)
