Cam asta este, în mare, sinteza tuturor sondajelor care apar în ultima vreme. O majoritate covîrșitoare crede că țara merge într-o direcție greșită, iar raportul încredere/neîncredere față de politicieni este net negativ. Președintele țării și liderul Opoziției au cea mai mare rată de aprobare, însă ea e doar în jurul a 30%. Altfel spus, majoritatea covîrșitoare a populației crede nu numai că mergem într-o direcție greșită, dar nici nu are vreo speranță că se va schimba ceva în bine în viitorul previzibil.
Am scris de mai multe ori în acest spațiu că intenția de vot pentru AUR e mai degrabă un semn al frustrării decît al vreunei speranțe. Cei 35-40% din români care votează pentru „suveraniști” sînt mai degrabă preocupați să pedepsească coaliția de guvernare. Nu e nici o încredere în viitor, ci doar exasperare în fața prezentului. Parțial, asta e și explicația pentru faptul că gafele de Gîgă ale lui George Simion trec nesancționate. La fel și tăcerile sale suspecte pe anumite teme. Nu cred că e cineva care nu a remarcat cum liderul opoziției „antisistem” se ferește să fie foarte prezent în discuțiile despre starea Justiției – asta deși orice sondaj apărut în ultima vreme arată nemulțumirea masivă a populației față de această putere a statului. „Simion este soția tolerată, dar nu este iubirea din inimă. Iubirea e de stînga, soția e de dreapta”, spunea zilele trecute sociologul Barbu Mateescu în încercarea de a explica succesul AUR la o populație cu obiective cumva diferite de cele declarate de partid. Mateescu crede că un partid solid de stînga ar putea eroda semnificativ AUR. Întrebarea e de unde ar putea apărea acest partid suficient de ancorat în realitate cît să considere că situația angajaților români e mai importantă decît Gaza, iar calitatea serviciilor publice infinit mai relevantă decît cine știe ce insignifiant conflict cultural generat de pluraluri care sînt sau nu inclusive.
Însă nu e vorba numai despre AUR. Sondajele arată o nemulțumire care depășește semnificativ procentul votanților dreptei contorsionate reprezentate de partidul domnului Simion. Asta ne arată că o bună parte dintre votanții PSD, PNL și USR își bazează opțiunea pe lipsa de opțiuni, dacă îmi e permis. Adică, în absența speranței, oamenii aleg, aproape în scîrbă, răul cel mai mic.
Pe neîncredere nu poți construi. De aceea sentimentul de provizorat al actualului aranjament politic românesc nu are cum să dureze. Baza în acest moment e distribuția de rente și privilegii către un număr mic de clienți care fac zilele astea eforturi disperate pentru a și le conserva. Necazul e că, odată cu scăderea ritmului de creștere economică și cu temerile induse de contextul internațional, mica fraudă comisă de elitele românești nu prea mai funcționează. Fraudă în sensul în care de 30 de ani încoace se promovează imaginea falsă că sîntem egali în fața legii, avem oportunități egale și doar valoarea intrinsecă a fiecărui cetățean face diferența. Educați sau nu, tot mai mulți români văd că nu e adevărat. Deal-ul ăsta a funcționat cîtă vreme profiturile au fost atît de mari încît lăcomia era satisfăcută și mai rămînea cîte ceva de împărțit. Nu mai e cazul. Coșul e mai mic, clienții sînt mulți, cei rămași pe afară tot mai gălăgioși și cu răbdarea la final.
Adăugați la toate astea și absența unui proiect național. Ascultîndu-i pe liderii noștri, e greu să nu observi că singura promisiune e că nu se va schimba mare lucru. Sigur, ea e rostită diferit, are nuanțe în funcție de emițător, dar, de la Nicușor Dan pînă la Sorin Grindeanu, se interpretează polifonic aria cîrpelii. Poate reparăm un pic scîrboșenia cu pensiile speciale, poate facem o centrală termică la Craiova, poate ne încruntăm nițel la cine știe ce ministru hoț sau incompetent. Dar cam atît. Dar nu zguduim coșmelia, că e fragilă. De la vîrful Puterii și pînă în băncile Opoziției avem un Untold al ipocriziei care devine din ce în ce mai greu de suportat.
Recenta declarație a Maiei Sandu privind unirea Moldovei cu România are în ea potențialul unui proiect de țară. Asta presupunînd că există un pic de curaj inteligent la București. Însă indiferent cum va evolua tema asta, serviciile publice tot trebuie îmbunătățite, rentele trebuie reduse, iar încrederea populației în destinul acestei țări trebuie reclădită. Fie și numai pentru că într-o zi, care nu neapărat foarte îndepărtată, acestor oameni li se va cere să apere România. Dacă ziua aceea e mîine, să nu vă mirați foarte tare dacă 70% din ei vor întreba „De ce?”.
.jpg)
