Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice – și tulburătoare – ale lumii în care ne e dat să trăim constă în ștergerea limitelor dintre fapt și interpretare. Am văzut exemple recent, în discursul lui Donald Trump de la Davos, dar și în postările aceluiași pe rețelele sociale. De exemplu, președintele Americii nu se mulțumește să critice aliații europeni considerînd că n-au făcut destul, de-a lungul timpului, pentru America și NATO, ci și distorsionează grav faptele, negîndu-le rolul în Afganistan. Apoi, confruntat cu critici severe, revine, recunoscînd, de pildă, rolul și tributul în sînge al britanicilor. Vorbește despre necesitatea ca America să preia Groenlanda, dar de mai multe ori o confundă cu Islanda. Simplă gafă? Sau mai curînd confuziile susțin principiul că realitatea însăși are contururi extrem de variabile pe care vorbitorul le modelează după voință și interese?
Desigur, relativizarea faptelor înghițite de interpretări nu este ceva nou în sine. Spre nu-i invoca acum pe sofiștii din Antichitate, știm bine că mare parte din filozofia lui Nietzsche a intenționat să distrugă „cu ciocanul” relativa autonomie și soliditate a faptului – istoric, natural, științific. Pentru William James, adevărul nu mai poate fi aflat – ca în tradiția clasică – din întîlnirea corectă dintre discurs și o realitate obiectivă, ci se manifestă în utilitate. Pentru alții, numai coerența internă a discursurilor și a culturilor oferă „adevărul” – e ceea ce par să fi crezut Nelson Goodman și Richard Rorty și, în bună măsură, e și concluzia inevitabilă a celebrei cărți a lui Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice.
Problema este că ceea ce acum cîteva decenii era încă, în mare măsură, o problemă aproape în exclusivitate academică, implicînd dezbateri aprinse numai între grupuri de teoreticieni, dar fără un impact major în mersul societăților liberale occidentale, astăzi a devenit poate factorul principal în disoluția acestor societăți – așa cum vedem deopotrivă în Europa, în America și la noi.
Într-adevăr, diferența dintre adepții MAGA și „progresiști”, sau între „georgești” și ceilalți nu stă în faptul că cele două grupuri antagoniste interpretează diferit, chiar opus, o realitate pe care, în linii mari, ar recunoaște-o totuși drept comună și ar descrie-o în termeni compatibili. Nu, cele două grupuri și, în general, „triburile” politico-culturale din zilele noastre, care se manifestă cel mai frecvent pe rețele, trăiesc în realități sau lumi diferite, sau, dacă vreți, interpretarea devorează aproape cu totul faptul ca atare, care nu mai poate fi izolat și recunoscut. Pentru unii, Groenlanda e un teritoriu pe care America l-a cedat prostește Danemarcei, pentru alții e un teritoriu care aparține de secole statului european. Unii, urmîndu-l pe Trump, sînt convinși că soldații ICE care caută emigranți sînt „patrioți” și cei care li se opun „criminali”, alții, văzînd aceleași imagini și avînd aceleași date, cred că cei din ICE sînt la „vînătoare de oameni” și că ei au ucis în cîteva rînduri oameni nevinovați și neînarmați. Oamenii se uită la aceleași imagini, dar văd realități diferite, cred în realități diferite, nu doar opinează diferit asupra unei realități pe care o recunosc ca fiind una și aceeași.
Pluralismul a fost întotdeauna considerat esențial unei societăți democratice. Faptul că oamenii au diverse opinii a fost văzut ca normal și binefăcător. Numai că s-a considerat că oamenii pot dialoga, schimba opinii și coopera de bunăvoie, întrucît păstrează întotdeauna ceva comun – echivalentul epistemic al unității societății: o realitate obiectivă, unică, împărtășită într-o măsură considerabilă. S-ar părea că nu mai este cazul: dacă nu mai reușim să ne punem de acord asupra datelor primare – ceea ce se vede imediat cînd un președinte al celei mai mari puteri debitează mereu falsuri patente și continuă să fie susținut de o mulțime de adepți sau i se găsesc justificări printre unii comentatori, inclusiv de la noi –, înseamnă că această realitate comună unică ori a dispărut, ori nu mai este împărtășită în largi straturi ale populației. În acest caz, însăși unitatea societății – ca să nu spunem a speciei umane – și coerența ei fundamentală sînt puse la îndoială. Pur și simplu, începem să nu mai trăim în aceeași lume, de unde vom tinde să nu mai fim cu toți umani în același fel sau chiar – la limită – toți umani.
În acest caz, disputele între „triburi” devin fără soluție. Nu poți dialoga, în sensul autentic al cuvîntului, dacă nu ai cel puțin o bază comună a dialogului. De aceea, așa-zisele dialoguri publice politice devin reluări propagandistice ale acelorași teme, urmărind nu atît să convingă niște oponenți, ci să copleșească niște adversari și să strîngă rîndurile adepților. În plus, alături de fapte, sînt relativizate raționalitatea și știința. Dacă rezultatele sau concluziile uneia sau celeilalte nu ne plac, sîntem îndemnați să inventăm „științe alternative” și raționalități „post-adevăr”. Important este să pară că ne servesc interesele sau, mai exact, să ne ofere o vagă impresie de confort psihic și coerență internă – legătura cu realitatea fiind suprimată, căci – conform vulgatei relativiste – nu există „realitate”.
Însă dacă nu mai trăim în aceeași lume, nu vom mai dispune nici de posibilitatea unui proiect comun și nu va mai exista nici un viitor comun. În cel mai bun caz, ne vom ignora unii pe alții; în cel mai rău, ne vom urî și ne vom considera reciproc viciați, demenți sau vînduți unor forțe diabolice. Vom voi să scăpăm unii de alții prin violență, expulzare și asasinat, și uneori chiar vom reuși, atunci cînd dispunem de forța unor poliții și a unor state.
Nu peste multă vreme, în mod inevitabil, Donald Trump va dispărea. Vor dispărea și MAGA, și curentele similare. Întrebarea este dacă, cum și cînd vom mai putea vorbi vreodată despre o unică realitate împărtășită în comun de către toți cei care o interpretează, oricît de divers. Cîte decenii sau secole va trebui să ne mai batem pentru ca vechea distincție fapte-interpretări să redevină esențială și imprescriptibilă? Sau tribalizarea omului e definitivă?
.jpg)
