„Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut. I-am zis: «Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva. Taci dracului din gură, ești altă generație, nu vă suport». (...) Îi spun: «Măi, gîndește-te că toți oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut școală, nu stau ca proștii pe telefon». Lectură, cultură! Aude, dar nu-nțelege nimic!” La Premiile Gopo din acest an, un actor cunoscut și-a adus fiica pe scenă, punînd-o în centrul unui discurs în care umilirea ei a fost livrată ca glumă. La final, actorul a rîs. Și în sală s-a rîs și s-a aplaudat.
Cît de simplu e să disimulezi azi umilirea cuiva sub forma unei glume, mai ales cînd „umorul” de tip „Roasted” este la modă? Și cît de adesea rîdem cînd ar trebui să ne revoltăm? Acest text nu este despre un scandal mediatic, ci despre rana pe care mulți copii o poartă în ei și despre cum ar putea să înceapă vindecarea.
Teoria atașamentului
Majoritatea studiilor privind abuzul psihologic se bazează pe „Teoria atașamentului” elaborată de psihiatrul britanic John Bowlby, încă din anii 1950. Bowlby a lucrat cu copii evacuați din țările lor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a demonstrat, într-un raport pentru OMS, impactul devastator al abuzului psihologic asupra dezvoltării emoționale a copilului. Cercetările sale susțineau ideea că acest tip de abuz asupra unui copil este un factor major în tulburările afective și de personalitate la vîrsta adultă.
Ce înseamnă, concret, abuzul psihologic?
Abuzul psihologic nu lasă vînătăi vizibile, dar produce răni adînci, greu de vindecat. Se manifestă prin comportamente repetate care subminează încrederea copilului în sine, destabilizează emoțional și afectează profund relațiile ulterioare. Însă abuzul psihologic este adesea banalizat sau trecut cu vederea, nu doar pentru că este greu de depistat, ci și pentru că uneori este confundat cu „educația” sau „autoritatea părintească”.
În 1983, Statele Unite au găzduit prima conferință internațională dedicată abuzului psihologic asupra copilului. Evenimentul a reunit specialiști în protecția copilului din opt țări, cu scopul de a defini și evalua această formă subtilă, dar profund nocivă de abuz. Însă abia în 1995, APSAC (American Professional Society on the Abuse of Children) a oferit această definiție largă. APSAC a stabilit că abuzul psihologic asupra copilului constă în comportamente repetate sau incidente extreme prin care copilul este făcut să creadă că nu valorează nimic, că nu este dorit, iubit sau că este în pericol.
Potrivit APSAC, există o serie de manifestări ale adulților, uneori neconștientizate, care afectează nevoile fundamentale ale copilului: stima de sine, siguranța, apartenența și echilibrul emoțional. Umilirea în public, insultele, ironia constantă, comparațiile dureroase („De ce nu ești ca fratele tău?”) și sarcasmul la adresa copilului sînt forme frecvente de abuz psihologic. Copiii umiliți ajung să creadă că nu sînt suficient de buni, dezvoltînd un dialog interior critic și autodistructiv. Umilirea în public este deosebit de nocivă, mai ales în fața colegilor, rudelor sau profesorilor.
Un copil care nu primește afecțiune, validare sau sprijin este un copil rănit. Părinții care ignoră emoțiile copilului, nu-l ascultă sau îl resping afectiv, prin absență emoțională constantă, contribuie la un sentiment de inutilitate și abandon. Tăcerea, lipsa de reacție sau refuzul contactului vizual pot fi percepute de copil ca o pedeapsă profund dureroasă.
Un alt tip de abuz psihologic este controlul permanent: copilul nu are voie să-și exprime opiniile, să ia decizii sau să greșească. Se impune obediență absolută, fără negociere sau dialog. În timp, copilul se poate transforma într-o persoană anxioasă, dependentă de aprobarea celorlalți, incapabilă să-și construiască o identitate autonomă.
Instabilitatea emoțională a părintelui provoacă, de asemenea, dereglări în mentalul copilului. Cînd părintele oscilează între dragoste și ostilitate, între afecțiune și furie, copilul trăiește într-un mediu nesigur. Instabilitatea afectivă a adultului îl face pe copil să se teamă constant de respingere și să nu mai aibă repere clare de siguranță. Astfel, copilul devine hipervigilent, într-o stare continuă de alertă emoțională.
Manipularea emoțională și culpabilizarea sînt alte caracteristici ale abuzului psihic. Folosirea vinovăției („m-ai dezamăgit” sau „din cauza ta m-am îmbolnăvit”) ca mijloc de control sau justificare este o formă gravă de manipulare afectivă. Copilul este forțat să se simtă responsabil pentru emoțiile părintelui, ceea ce duce la confuzie identitară și o povară emoțională disproporționată pentru vîrsta sa.
Consecințele psihologice și fizice ale abuzului psihologic
Studiile au arătat că această formă de abuz, deși invizibilă, lasă urme profunde, atît psihic, cît și fizic. Copiii care sînt supuși abuzului psihologic dezvoltă tulburări de comportament și dificultăți de învățare. Au o stimă de sine scăzută și, cel mai probabil vor avea, ca adulți, relații disfuncționale. În cazuri severe, copilul dezvoltă diferite forme de depresie, care duc de la dependențe la automutilare și chiar tentative de suicid.
Centrul american pentru controlul și prevenirea bolilor (CDC) a atras atenția asupra impactului asupra dezvoltării cerebrale și a modului în care abuzul psihologic afectează dezvoltarea creierului copilului și funcționarea organismului. Însă abuzul psihologic poate afecta un copil și fizic: tulburările cauzate de activarea cronică a mecanismelor de stres pot duce la astm, alergii de tot felul, hipertensiune, boli cardiovasculare și chiar cancer.
Cum se poate apăra un copil
Episodul de la Premiile Gopo poate părea o întîmplare izolată, dar de fapt el reflectă un model mult mai larg de relaționare între părinți și copii, în care umilirea este prezentată drept educație, ironia ca iubire, iar controlul ca grijă.
Cînd ești copil, părintele este lumea. Cuvintele lui sapă adînc, chiar și atunci cînd sînt spuse „în glumă”. Cînd părintele îți cere să taci „dracului din gură” și te face de rîs în public, ceva în tine s-ar putea rupe. În astfel de momente, ai putea fi obligat să înveți o lecție nocivă, pe care o vei purta mult timp cu tine: că vocea ta nu contează. Că ești inferior și că trebuie să se conformezi. Că iubirea vine cu condiția să nu deranjezi. Sau să fii „pe plac”. Cînd ești rănit în văzul lumii, începi să cauți liniștea înăuntrul tău. Și, încet, riști să te îndepărtezi de lume.
Însă dacă ești copil și simți că ți se întîmplă asta, nu e vina ta. Ai tot dreptul să simți că ceva nu e în regulă. Poate ai fost ridiculizat în fața colegilor. Poate ți s-a spus că ești „leneș”, „prost” sau „o rușine pentru familie”. Poate ți s-a interzis să vorbești, să explici, să fii tu. Dar nu este vina ta. Nu tu ești defect. Nu trebuie să te conformezi standardelor unora care te fac să te simți mic. Și nu trebuie să rîzi atunci cînd te doare, doar pentru că ceilalți o fac.
Nu întotdeauna poți schimba mediul în care trăiești, dar există pași mici care pot însemna enorm. Vorbește cu cineva în care ai încredere: un profesor, un prieten al familiei, un adult care pare că te vede. Pune suferința în cuvinte. Scrie ce simți. Păstrează un jurnal. Acolo poți spune orice, fără să fii judecat. Păstrează în tine gîndul acesta: „Nu e în regulă să fiu tratat așa”. Repetă-l pînă devine adevăr. Și dacă ești adolescent sau adult și citești acest text, cu o durere veche care rezonează, ești mai întreg decît ți s-a spus că ești.
Nu copiii sînt vinovați
Copilul nu uită umilința, ci o interiorizează. Chiar dacă adulții rîd, aplaudă sau ignoră, copilul va experimenta sentimentul de inferioritate. Iar atunci cînd umilirea vine de la cineva apropiat, pe o scenă, într-un context festiv, durerea se va ascunde în tăcere. O tăcere care va rămîne în ungherele minții sale, ca o rușine pe care trebuie să o ascundă.
Însă rușinea nu e a copilului care a fost pus să tacă. Nu e vina lui dacă stă ca „prostul” pe telefon și nu citește. Nu e vina lui pentru hainele alese. Nu e a lui pentru că „n-a înțeles cultura”. Nu el este vinovat pentru educația primită. Este vina părintelui, dacă nu a știut să dezvolte în copil dragostea pentru carte. Este vina părintelui dacă nu a înțeles nevoia de socializare a copilului, care uneori se manifestă prin alegeri vestimentare. Vina și rușinea aparțin părinților care au ales să domine, să controleze și să transforme afecțiunea în superioritate mascată, în loc să-și asume carențele în educația copilului.
Nu putem repara momentele în care copiii au fost tratați ca „exemple” în public. Dar putem începe prin a le spune că nu e normal să fii scos „în fața clasei” ca să fii făcut de rușine. Putem să le dăm încredere în vocea lor. Și să-i învățăm că iubirea adevărată se naște din respect și empatie, nu din ironie, frică sau umilire.
Bineînțeles, să fii părinte este greu, căci înseamnă o dăruire totală. Implică cel mai înalt grad de responsabilitate și vigilență, în fiecare clipă. Însă dacă alegi acest drum, dacă alegi să ai copii, trebuie să-ți aduci aminte, în fiecare clipă, de vremea cînd tu însuți erai copil, cînd auzeai și înțelegeai mai multe decît ar fi crezut părinții tăi.
.jpg)
