În octombrie 1867, la Medicine Lodge Creek, în Kansas, Guvernul american a semnat un tratat cu triburile Arapaho, Kiowa și Comanche, în urma căruia s-au iscat neînțelegeri grave. Tratatul stipula obligația Guvernului de a-i aproviziona pe indieni cu hrană pe timpul iernii, prin agențiile sale, iar indienii trebuiau să rămînă în rezervații. Totul s-a întîmplat pe dos, însă. Deși termenii lingvistici ai tratatului erau clari, așteptările părților au fost diferite. Găsind depozitele goale, indienii s-au simțit trădați. Crezuseră că angajamentul intră în vigoare după semnare. Nu știau că, în societatea americană, Congresul trebuia mai întîi să ratifice tratatul, lucru împiedicat de birocrația greoaie. Pe de altă parte, americanii crezuseră că indienii nu vor mai ieși din rezervații pe vecie, odată ce au semnat să stea acolo. Doar că, în cultura aborigenilor, obligații veșnice puteau exista doar față de propriile familii. Așa că au ieșit din rezervații să vîneze și să jefuiască, iar conflictele au reînceput.
Exemplul îi aparține lui Daniel Everett și ilustrează faptul că limba, fie ea vorbită ori scrisă, e „doar porțiunea vizibilă a unui univers de înțelegere invizibil care provine din valorile, cunoștințele și experiențele – cultura – unei comunități”. Un tratat încheiat între două popoare diferite, deși ar putea conține aceleași cuvinte în ambele limbi, poate fi interpretat diferit pentru că, la fel ca și în cazul oricărei alte comunicări, aceste interpretări depind de presupunerile pe care le facem, care, la rîndul lor, depind de credințele și cunoștințele noastre generale. Toate acestea sînt rareori exprimate de sensul literal al cuvintelor, spune lingvistul american în Materia întunecată a minții (volum și concept de care m-am ocupat în articolul meu de luna trecută). În orice societate, o parte semnificativă a culturii nu este exprimată verbal, ea intrînd în alcătuirea materiei întunecate a minții vorbitorilor din acea comunitate.
Importanța acestui lucru se vede clar (și) în marile eșecuri de traducere. Nu vorbim aici despre problemele de transpunere pe care interpreții (limba orală) sau traducătorii (limba scrisă) le întîmpină în activitatea lor, pentru că, de obicei, greșelile comise nu au consecințe dramatice. (O să fac aici o paranteză. Cînd studenții mei traduc ceva greșit îmi place să remarc cu voce tare că sîntem norocoși că nu facem chirurgie pe creier. Deși scopul traducerii poate aduce anvergură: mă gîndesc aici la sloganul turistic din 2009 pentru România, promovat internațional, „Romania, the land of choice”. Măcar pentru o parte a planetei, pentru americani, formularea a însemnat ceva cu totul diferit de ceea ce credea partea română: din cauza puternicei mișcări social-politice pro-choice care militează pentru dreptul femeii de a decide ce se întîmplă cu propriul trup cînd apare o sarcină, sloganul inducea în eroare. Unul mai bun, care să exprime ce voiam noi, ar fi fost „Romania, the land of many choices”.) Așadar, exemplele care vor urma sînt din categoria celor cu consecințe cu diverse grade de gravitate.
În februarie 1840, în Noua Zeelandă, a fost semnat Tratatul de la Waitangi, între monarhia britanică și mai mulți șefi de trib Maori, cu scopul fondării unui stat național și formării unui guvern. În versiunea engleză, aborigenii cedează suveranitatea către englezi și le dau drepturi depline să cumpere și să vîndă pămînt, primind, în schimb, garanția de drepturi depline de proprietate asupra pămînturilor și pădurilor lor, asupra pescuitului și altor posesiuni; li se mai acordă drepturile și privilegiile supușilor britanici. Versiunea maori conține diferențe importante: cuvîntul „suveranitate” e tradus „guvernanță” (kawanatanga), astfel că unii au înțeles că renunță la guvernarea ținuturilor, dar își păstrează dreptul de a se administra singuri, iar englezii se vor ocupa doar de administrarea treburilor coloniștilor lor; „dreptul deplin asupra proprietăților și bunurilor” este „deplină autoritate asupra valorilor” (taonga, care se poate referi la orice, de la comori în pămînt pînă la idei și fenomene). Cuvintele au fost traduse, dar nu și sensurile culturale. Cadrele conceptuale difereau masiv, de unde și așteptările: pentru britanici, suveranitatea e unitară și absolută (monarhul conduce tot), pe cînd la nativii Maori autoritatea e mereu distribuită, relațională. Această discrepanță în modul de a vedea lumea a rămas, pînă în ziua de azi, sursă de conflicte și plîngeri la tribunal.
Următorul exemplu vine din prezent și ilustrează o lipsă incredibilă de comunicare în context tehnologic. În 1996, în prima fază a programului NASA de explorare a planetei Marte, au fost trimiși în spațiu doi sateliți, Surveyer și Pathfinder, cu misiunea de a face fotografii și de a căuta apă. Spre sfîrșitul lui 1998, în a doua fază, un alt satelit, Mars Climate Orbiter, e trimis să studieze clima. După nouă luni de călătorie spre „planeta roșie”, semnalul dispare. Cei de la sol își dau seama că traiectoria fusese calculată greșit, iar satelitul de 125 de milioane de dolari a fost distrus, după toate probabilitățile. Investigațiile care au urmat au arătat că software-ul de navigație terestră folosea unități de măsură imperiale (livră-forță, de exemplu), pe cînd toate celelalte programe tratau aceste date ca și cînd ar fi fost exprimate în unități metrice (newtoni etc.). Eroarea fatală nu a fost doar una de înregistrare a datelor, ci de explicitare a noțiunii de „standard”, care a rămas tacită, subînțeleasă, lucru inacceptabil într-un proiect multinațional unde inginerii vin din culturi tehnice diferite.
Alte cazuri de nealiniere culturală, mai mult sau mai puțin celebre, găsim în politica și diplomația internațională. În 1941, în negocierile secrete dintre diplomații americani și japonezi dinainte de Pearl Harbor, atitudinea japonezilor a fost interpretată ca evazivă, neclară sau chiar falsă. În cultura asiatică, stilul indirect și tăcerea (pe care noi ne grăbim să o umplem, considerînd-o semn de eșec al conversației!) arată deferență, respectare a spațiului de exprimare a celuilalt; un nu direct e ofensator și lipsit de onoare. Astfel că tabăra pentru care timpul înseamnă bani a decis că totul e o tactică de tragere de timp („cumpărare de timp”, în engleză); cel mai probabil, japonezii i-au considerat pe americani niște țărănoi bizari (țineți minte diversele episoade din Seinfeld în care apar japonezi?), așa că negocierile au eșuat. Legat de valorile intrinseci ale culturii asiatice, aș vrea să fac aici o paranteză pentru a preciza și că, înainte de actualizările neurale din 2016 ale programelor de traducere automată folosite de Inteligența Artificială, formele verbale de politețe din coreeană și japoneză erau ignorate de Google Translate, ori simplificate în forme prea neglijente: Bună ziua, cum vă pot ajuta? devenea Bună, ce vrei? Ori Vă mulțumesc că m-ați așteptat! era Am întîrziat. IA nu dispunea de metadate culturale, nu avea noțiunea de ierarhie socială, de registru de expresie, de strategii indirecte. Antrenat pe corpusuri lingvistice paralele, bazat pe o limbă în care you poate însemna și tu, și dumneavoastră, a presupus că nu e important faptul că, în multe limbi asiatice, verbul are terminații diferite în conjugare, în funcție de cui te adresezi – prieten sau superior. Ca să rămînem în lumea asiatică, poate fi amintit un episod din 2018 cînd, ca urmare a cererii SUA, Meng Wanzhou, director financiar la Huawei, a fost arestat în Canada pentru violarea sancțiunilor impuse Iranului. China s-a înfuriat teribil și mai mulți cetățeni canadieni au fost trimiși în detenție. Deși măsura era văzută ca o necesitate legală de către întreaga lume euro-americană, Guvernul și televiziunile chineze au considerat-o armă politică: în sistemul lor, astfel de acțiuni nu stau sub semnul independenței Justiției, ci al politicii de stat. Legea înseamnă, pentru fiecare, altceva.
Un alt caz îl reprezintă întîlnirea lui Nikita Hrușciov cu diplomații și jurnaliștii occidentali, în 1956, cînd acesta a spus, la un moment dat, Mîi vas pohoronim – o expresie idiomatică pe care rușii o folosesc cu sensul că vor triumfa, că istoria va fi de partea lor, că vor apuca să-și vadă dușmanul îngropat. Dar ea a fost tradusă literal, „vă vom îngropa”, ceea ce a stîrnit mare tulburare în Vest, fiind luată ca amenințare cu războiul nuclear. Metafora tocită, instrument de propagandă în Estul ideologizat, era foarte vie și sugestivă în Vest. Rămînînd în sfera politică: în decembrie 2008 s-a petrecut un incident care a stîrnit mare ilaritate pe continentul american și cel european. George Bush se afla în Irak și ținea o conferință de presă în Bagdad cînd, din rîndurile celor așezați în fața pupitrului, s-a ridicat un jurnalist irakian și a aruncat, pe rînd, în președintele american, cu pantofii pe care-i avea în picioare, strigînd: „Ăsta-i un sărut de adio din partea poporului irakian, cîine ce ești!”. (Dacă urmărești scena, talentul cu care Bush s-a ferit de pantofi e remarcabil.) Lumea euro-americană, cu Bush în frunte, a găsit foarte comic un asemenea gest, dar la arabi nu există insultă mai mare (doar să arăți cuiva talpa pantofului tău e semn de dispreț). Iar cîine înseamnă, la noi, „persoană necăjită”, nu „vierme” (la musulmani, adesea cîinele este privit ca necurat, lipsit de orice valoare). Dar lumea arabă s-a simțit răzbunată prin acest act de supremă sfidare. Apropo de lumea arabă și valorile ei: imediat după răpirea (și recuperarea) celor trei jurnaliști români de teroriști irakieni, în 2005, ascultînd la radioul din mașină, la știrile de dimineață, un interviu telefonic cu unul dintre jurnaliști, aud cum începe să descrie ce-i cerea realizatorul – cum decurgea exact o zi, „de exemplu, ce mîncați la micul dejun?”. Cuvîntul miere, pomenit în enumerare, mi-a scos o exclamație de uimire: știam de la studenții mei arabi, care plecau acasă, de la Iași, în vacanțe, încărcați cu borcane de miere, că „mierea e ca aurul la noi”, ceea ce mi-a sugerat că nu fuseseră prizonieri, ci, mai degrabă, musafiri (ulterior, povestea s-a dovedit una foarte complicată: prima răpire fusese falsă, înscenată de servicii secrete străine, apoi bieții români au ajuns la teroriști adevărați care i-au tratat total diferit).
Sensul, așadar, provine numai parțial din exprimarea lingvistică, iar cine crede că traducerea înseamnă doar transfer lingvistic se înșeală. Între oricare două limbi există diferențe profunde nu numai între lucrurile implicite, care rămîn nespuse, dar și între lucrurile care pot fi spuse. Motivul pentru care neînțelegerile și conflictele sînt atît de frecvente vine din imposibilitatea unei traduceri perfecte care, din acest punct de vedere, înseamnă potrivirea materiei întunecate a minții traducătorului cu materia întunecată a vorbitorilor din cealaltă cultură. Dar nici nu trebuie să mergem atît de departe: același motiv stă la baza neînțelegerilor din viața în cultura proprie, în care, chiar dacă vorbim aceeași limbă, diferența între ceea ce am trăit (văzut, auzit, mîncat, simțit, învățat, gîndit) eu și ceea ce a trăit un altul determină orizonturi de așteptare diferite. Avem materii întunecate ale minții diferite.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Mars Climate Orbiter: Wikimedia Commons
