Cei care nu au fost niciodată sau nu mai sînt, în prezent, mesmerizați de Trump (ce revărsare deșartă de bucurie și speranță internațională s-a petrecut, a nu știu cîta oară, în timpul summit-ului NATO – că, uite, nebunul nu e chiar nebun, și-a schimbat discursul, apără Europa și așa mai departe, pentru ca imediat chiriașul de la Casa Albă să revină la vechile lui declarații și obiceiuri, amețindu-i pe aliații dispuși, încă o dată, să-l crediteze!), dar care iubesc profund cultura americană, identificîndu-se necondiționat cu valorile sale fundamentale, trăiesc acum o mare dramă interioară. Își repetă, consolator, că Trump este trecător, ca orice accident al istoriei, că America rămîne puternică și că nu va fi luată la vale de un singur val mai învolburat de apă. Adevărat, și totuși... Totuși, ceva în sufletul nostru s-a stricat iremediabil. Cum spuneam și într-un articol anterior, publicat aici, am iubit și iubim prea mult Statele Unite, pentru a nu ne pune, zbuciumați, multiple întrebări. Iar întrebarea ce mai dureroasă și cea mai sfredelitoare e: dacă America a avut dintotdeauna „gena” trumpistă, iar noi nu am știut să o vedem, să o reperăm? Dacă, purtați de fiorul admirației pentru o civilizație a generozității, cavalerismului, hărniciei și onestității, nu am avut atenția îndreptată corect spre anumite semne ori, mai rău, dacă am confundat unele realități yankee, judecîndu-le drept luminoase, cînd ele erau de fapt problematice? Dacă, vai, Trump nu reprezintă un accident, ci ieșirea la suprafață (de îndată ce i s-a dat ocazia) a unei dimensiuni pernicioase a caracterului american, altădată idolatrizat?
Mărturisesc, derutat, că pe mine mă macină o astfel de dilemă. Am cunoscut SUA pe îndelete, de la est la vest și de la nord la sud. Am studiat acolo (învățînd lucruri care mi-au schimbat structura și viziunea intelectuală), am trăit, am călătorit. Nu am ajuns însă pînă în punctul de a-mi dori să rămîn definitiv printre „zgîrie-nori”, fiind, ca ieșean iremediabil, prea atașat de locul unde m-am născut și neavînd, ca atare, puterea de a-mi administra singur ruptura identitară a emigrării. Cumva, cred că această decizie mi-a salvat relația de iubire cu America. Știindu-mă venit numai pentru un interval academic, fără intenția (mereu declarată de mine în cercurile în care m-am învîrtit peste Ocean) de a mă naturaliza în Lumea Nouă, americanii m-au copleșit, pur și simplu, cu ospitalitatea lor, cu afecțiune și simpatie, străduindu-se să-mi arate și să-mi explice în detaliu ce înseamnă America. Se înțelege că impresiile mele au fost mereu superlative și că am dezvoltat față de ei o gratitudine absolută. Mi-am făcut prieteni deosebiți. Unii au venit și în România, unde am continuat să ne întărim relația de prețuire reciprocă. Am considerat America, fără exagerare, a doua mea patrie. Subliniez totuși cuvintele a doua. Am realizat „ierarhia” româno-americană chiar în perioada respectivă. Pe 26 iunie 1994, la Campionatul Mondial de fotbal, organizat de SUA, urmărind dramaticul meci de calificare în optimi dintre echipa lui Hagi și selecționata Americii, am zbierat din toți rărunchii de bucurie, cu lacrimi în ochi, la golul salvator al lui Dan Petrescu, înscris în poarta lui Tony Meola. Peste vreo două săptămîni, am primit din țară mai multe ziare și reviste (ai mei mă țineau la curent așa cu evenimentele de acasă – Internetul mai avea de așteptat puțin). Scria în ele că, înainte de meci, suporterii români strigaseră pe străzi: „America, te iubim, dar ori învingem, ori murim!”. Exact așa simțeam și eu. În acel moment, la doar 26 de ani, mi s-a limpezit mintea într-un mod formidabil. Am știut, cu claritate, că mă voi întoarce în România și că voi continua să iubesc America, prin toate fibrele făpturii mele, pentru tot restul vieții.
Și totuși, azi mă tulbură întrebările. Dacă profesorii mei republicani, pe care eu îi veneram nu doar pentru pregătire, ci și pentru cavalerismul din valorile lor morale și politice, nu erau decît exponenții embrionari ai unei „filozofii” MAGA în expansiune? Dacă toți acei cowboys cu care m-am împrietenit în Texas și Arizona și care mi-au oferit o costumație de-a lor (dotată și cu pistol) pentru a mă fotografia nu erau decît niște prototipuri ale lui J.D. Vance? Dacă minunatele fete texane, blonde, cu ochi albaștri, care, cu pălării și cizme specifice lumii vestice, chiuiau, în șaua calului la rodeo, învîrtind lasoul – „Yeehaw!” / „Iihaaa!” – și pe care le-am considerat simboluri complete ale feminității (aflate chiar peste Catherine Deneuve, femeia prin excelență a epocii mele), nu erau decît manifestările timpurii ale admiratoarelor actuale ale Ivankăi Trump? În fine, dacă mulți dintre cei pe care i-am stimat peste Ocean nu erau decît „coconii” suveraniștilor de mai tîrziu? Nu sînt, desigur, naiv. Știu că măcar jumătate dintre americani detestă ceea ce se întîmplă acum în țara lor. Și totuși, întrebările persistă supărător...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
