Ieri am fost la tîrgul de toamnă de la Breaza care are loc în fiecare an de Sfînta Parascheva, nu puteam să-l ratez, sînt un mare fan al tîrgurilor și bîlciurilor de pretutindeni, e aici o veselie kitsch, dar cumva autentică, o lume pestriță, îmi plac mai ales cele care se înfiripează din nimic în mijlocul unui cîmp, mici orășele colorate, butaforice, care dispar peste noapte. Deși am început să merg cît de cît cu cadrul, am decis să mă plimb prin tîrg cu scaunul cu rotile, ca să mă pot strecura mai ușor prin aglomerație și să mă pot uita mai bine la oameni, ăsta e tot farmecul, iar experiența în sine a fost inedită, tîrgul s-a văzut altfel, mai cinematografic, ca într-un traveling amețitor și nesfîrșit, s-au creat mici ambuteiaje cu alți „colegi” de trafic – cerșetori cu picioare amputate sau bebeluși în cărucior –, dar n-au avut loc accidente, am căscat gura la tarabele cu plăcinte și halviță, oale și ulcele, brînză și pastramă, haine vechi și noi, blănuri de oaie, grămezi de verze și gogoșari, tîrgul ăsta chiar are de toate pentru toți, inclusiv coțomedii, un cuvînt care nu există în DEX, un regionalism care e posibil să vină de la „comedii” și desemnează tiribombele, caruselul, lanțurile, mașinuțele care se bușesc între ele și „ciocanul” care se vede de la depărtare cum stă suspendat cîteva secunde deasupra bîlciului, se aud țipetele euforice ale curajoșilor adolescenți suspendați cu capul în jos (pur masochism, după părerea mea), dar e clar că am depășit vîrsta, locul meu e alături de moși, la mesele lungi din lemn, la un mic tradițional și la o bere. Și exact spre zona cu mîncare ne-am îndreptat și noi după o vreme, la tîrg ți se face repede foame și m-am întrebat dacă pot reuși să ajung acolo în scaunul cu rotile, dar s-au găsit repede niște oameni săritori care m-au împins, s-au opintit, m-au învîrtit cu scaunul, mi-au făcut loc, pînă cînd m-am pomenit chiar în capul unei mese, alături de un bețiv genul „de ăsta nu scapi ușor”. Iar bețivul a început să vorbească cu mine ca și cum ar fi apăsat cineva un buton: ce-am pățit la picior?, e rupt?, el a avut toate oasele rupte, adică și la picioare, și la mîini, apoi în douăzeci de minute mi-a povestit toată viața, doi copii la București, realizați, trei nepoți, era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, Iliescu a fost un criminal kaghebist, toți ceilalți au fost niște hoți, el a fost paznic, acum a ieșit la pensie, dar încă muncește pe la oameni, tîmplărie, zugrăveli, n-am nevoie să-mi facă niște treabă prin casă? N-am. Vreo jumătate de oră am tot dat din cap, da, așa e, aveți dreptate, da, viața e grea, între timp I. a descoperit și un vin decent de la un producător din Constanța, au aterizat pe masă și vreo patru mici (8 lei micul, 35 porția de sarmale, 25 tocana de oaie), iar eu mă ofticam că trebuie să-l ascult pe nenea ăla și nu mă pot bucura în liniște de atmosfera de bîlci, dar uite că bețivul se ridică și pleacă, ne zice și „poftă bună“, de bun-simț omul, se vede treaba că nu era chiar genul de care nu scapi ușor. La masă se pun niște „băeți” care un timp înfulecă mici ca niște zmei, apoi încep să vorbească de-ale lor. Înțeleg din conversația animată că toți au fost plecați „în afară”, au lucrat în construcții în Germania și Polonia, sînt flăcăi zdraveni și munciți, dar toți au luat țepe pe acolo „prin afară” de la conaționali de-ai lor, ba chiar de la consătenii care i-au adus la muncă și le-au promis una-alta, dar nu le-au mai dat salariile, ba cutărică i-a dat afară din containerul în care locuiau, de s-au pomenit în gara din München fără un euro în buzunar, nu mai știau cum să se întoarcă acasă, supărare mare la masa noastră (și la masa de alături se vocifera ceva cu obidă), supărare pe cutărică, dat cu pumnul în masă, supărare și pe străinătatea unde românii cinstiți își iau țepe din astea urîte. De fapt, „băeții” ar trebui să se supere pe românii din străinătate, mă gîndesc eu, n-am mai văzut un popor mai vrăjmaș cu el însuși ca al nostru, să se țepuiască unii pe alții în loc să se ajute, dar nu, tot străinătatea e de vină. Așa că nu mă miră deloc că în zona asta în care m-am mutat sînt mulți auriști, oamenii își scot tricolorul la poartă, își pun steagul la mașină, deși cei mai mulți au lucrat în Occident unde „românul nu este respectat”, e bătaia de joc a Occidentului, s-au acumulat niște frustrări care se transmit de la o generație la alta, era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, clar, spun tineri de 30 de ani care nici nu știu prea bine cine a fost Ceaușescu, exista industrie, agricultură, locuri de muncă, nu mai trebuia nimeni să plece prin cele străinătățuri. În plus, există o formă de naționalism local mai pronunțat ca în alte părți, prahovenii nu-i plac pe venetici, mai ales pe bucureștenii ăștia ca mine care s-au cărat din orașul lor mare și și-au cumpărat case (vile!) pe aici pentru că e aer curat și cele mai multe zile însorite din țară, bucureștenii sînt de vină pentru tot ce nu merge bine în viața lor, deși, vorba bețivului de mai devreme: nu vrei să-ți fac niște treabă prin casă? Îmi dau seama că de cînd m-am mutat aici, adică de aproape șase luni, n-am mai avut o discuție intelectuală, n-am mai discutat despre o carte sau un film cu necunoscuți, așa cum se întîmpla des la ieșirile din București (în afară de întîlnirile cu Jovi Ene și cu gașca lui simpatică din Cîmpina), sînt oameni simpli, uneori nici nu știu cum să le explic ce lucrez, din ce cîștig eu bani, își închipuie probabil că sîntem IT-iști și din cauza asta ne permitem să muncim de acasă, oamenii pe care i-am cunoscut au servicii normale și mai muncesc și pe lîngă (la bucureșteni sau nu), dar în general își cîștigă traiul din ce pot face cu mîinile lor, cum să le explic eu că sînt scriitoare? M-am împrietenit, după care m-am dezprietenit rapid cu o vînzătoare de la magazin (de fapt, patroană) care, cînd a aflat că sînt scriitoare, mi-a împuiat capul cu nu știu ce guru își găsise ea pe la Ploiești, o feministă care organiza niște întîlniri din astea motivaționale care au învățat-o să fie femeie de afaceri și i-au schimbat viața, că trebuie neapărat s-o cunosc ca să mă îndrume și pe mine. Oare îmi lipsesc discuțiile profunde, elitiste, de oraș mare? Am nevoie de ele? Încă nu-mi dau seama. Și oricum, oamenii de aici sînt mult mai onești (în felul lor, pot înțelege și atracția pentru extremismul de tip AUR, alimentată de niște iluzii și deziluzii) decît vecinii mei pervertiți din mahalaua de la Obor, îl prefer oricînd pe bețivul de la bîlci vecinului meu securist care folosea metode specifice de intimidare și amenințare, ochiul și timpanul. Oare un astfel de mediu e mai prielnic pentru un scriitor? În timp ce stăteam la masa de lemn, mîncam mici, beam vin de la Ostrov, Constanța și trăgeam cu urechea la conversația de alături, nu știu de ce mi-a venit în minte ce a spus Anne Carson într-un interviu și mi-a plăcut ce a zis (desigur, nu știam, ca cei mai mulți dintre noi, intelectualii, cine e și ce a scris Anne Carson înainte de Nobel, dar m-am documentat rapid): „Cred că asta este sarcina unui scriitor: să observe lucrurile mărunte. Pentru că observarea lucrurilor mari este pentru oameni ca Descartes, practic. Iar eu nu pot face asta. Însă observarea lucrurilor mici face o diferență”. Însă oare faptul că eu eram la un tîrg de toamnă și, în loc să mă bucur de mici, de halviță și de coțomedii, mă gîndeam la ce a zis o laureată a premiului Nobel pentru literatură nu e tot o dovadă gratuită de elitism, nu sînt eu cea fake în combinația asta, locul meu nu e în altă parte? Între timp, supărarea de la masă se mai domolise, au apărut de niciunde și doi lăutari, unul știrb, amîndoi simpatici și chiar le aveau bine de tot cu acordeonul, le cîntau muncitorilor în construcții pe care îi cunoșteau probabil de cînd erau copii, unul dintre ei le-a dat 50 de lei, o sumă mare pentru Breaza, „Îmi cînți toată seara de banii ăștia!” și s-au pus lăutarii pe cîntat așa, din suflet, la masa noastră de parcă eram pe undeva prin Kosovo, fiecare cu meseria lui, întreaga scenă m-a emoționat profund.
.jpg)
