Canotoarele din România încă își fac datoria. Cum e posibil?

Ah, în sportul ăsta e fix pe dos. Întrebarea s-ar fi pus dacă NU și-ar fi făcut datoria. Cum e posibil, dom’le? Cum e posibil să nu ne mai aducă plocon o roabă de medalii? Ceea ce ar fi fost o întrebare bună și o obrăznicie. Știți elefanții lui Dalí? Ăia care se sprijină pe picioare lungi și subțiri? Așa e sportul românesc într-un an olimpic. Un organism supraumflat care reușește să nu se prăbușească pentru că există tipele și tipii cu palmele pline de bătături. Orice altceva e bonus. Dacă mai luăm ceva la înot, la scrimă, la tot felul de lupte, trageri sau la habar n-am ce e ca o căpșună pe tort. Dar blatul, frișca și toate celelalte sînt ale canotajului. La Europenele de acum cîteva zile, România a luat un sfert din titlurile puse în joc la probele clasice, în total opt medalii. Între ele, aurul celebrei ambarcațiuni de 8 + 1 fete care în curînd va trebui inclusă în imn sau pusă pe stemă. Impresionant e că șapte dintre cele opt canotoare participaseră în aceeași zi la alte finale ca să urce pe alte podiumuri. Vorba aia, omul sărac trebuie să se priceapă la toate. Doar că noi nu sîntem săraci. Sîntem incapabili să ne organizăm bogăția. O vînturăm, o rătăcim, o șutim. România, de fapt, e cam cît Slovenia atunci cînd e să-i numărăm pe cei care țin în cîrcă elefantul. Canotajul e așa cum e pentru că și-a organizat o mică țară care are un plan clar al succesului, începînd de la recrutare pînă la recompense. Aflat sub radarul marilor teme ale națiunii, acest sport care se pregătește să ne scape de depresie la Paris pune în mișcare o șenilă a performanței și o promisiune a reușitei totale. Campionii vechi sînt exemple pentru cei care vin la rînd și care știu că, dacă muncesc pe brînci (ceea ce și fac căci sînt aleși din locuri unde muncești de cînd te naști), vor avea după cîțiva ani existența asigurată pînă la adînci bătrîneți. Medaliile olimpice, mondiale și aurul european asigură o rentă viageră care ajunge la mii de euro lunar. Plus imaginea. Plus comunitatea. Plus ideea că în viața asta oi fi trecut cu barca prin apă, dar nu ca rața. Un singur accent fals la aceste Europene. Neînvinsă de patru ani, campioană olimpică, dublă campioană a lumii și cvadruplu aur european pînă acum, barca de dublu vîsle a luat doar (doar!) bronz. Fetele au avut probleme de sănătate, a spus Elisabeta Lipă, șefa Sportului. Dar nici nu aveam nevoie de vreo explicație. Simona Radiș și Ancuța Bodnar au atîta valoare, ambiție și spirit încît un accident de parcurs nu trebuie explicat. Dimpotrivă, e bine să mai și pierzi, te ajută să nu decolezi, deși mă îndoiesc că ar fi cazul celor două. Oamenii canotajului, cu băieții învingători în premieră la dublu vîsle avînd la jumătatea cursei zece secunde avans – în termenii canotajului, cam distanța de la Pămînt la Lună –, nu au nevoie să le ducem grija. Cîteodată, cînd îmi cade greu la stomac România, mă gîndesc la ei și îmi imaginez ce țară tare am avea dacă am reproduce microsistemul lor. După care îmi revin și îmi spun că e bine și așa, cu țara asta mică și voinică. Măcar să nu îi strice jucăria aia mare și risipitoare.