Cine mai urcă în barca rațiunii?

Este un banc pe care îl știu de mult timp și de la care pornesc acest articol. Se zice că un credincios care nu știa să înoate a fost luat de valuri și dus în larg. Omul se chinuie să rămînă la suprafață și între timp invocă divinitatea să-l ajute, să-l salveze. Trece pe lîngă el o barcă și oamenii vor să-l ia cu ei, dar el refuză: „Mă va ajuta Dumnezeu să scap!”. Mai trece și o șalupă, dar el din nou refuză, invocînd credința în ajutorul divin. După mai multe astfel de ocazii, omul se îneacă și ajunge în ceruri, unde dă ochii cu Dumnezeu, căruia-i reproșează: „Doamne, toată viața te-am slujit, iar cînd ți-am cerut ajutorul m-ai ignorat, lăsîndu-mă să mor!”. Dumnezeu, însă, îi răspunde: „Omule, ți-am trimis o barcă, apoi o șalupă, apoi un vapor, dar tu le-ai refuzat pe toate!”.

În ultimele săptămîni trecem printr-o criză majoră, sistemică, generată de alegerile acestea care ne-au dat peste cap total, cel puțin unora dintre noi, sentimentele de siguranță și de încredere în stabilitatea democrației în țara noastră. Am mai scris despre ceea ce cred cu privire la responsabilitatea educației în raport cu fenomenul iscat, descătușarea unor forme de violență de sorginte legionară și fascistă, respectiv iraționalitatea perspectivei unei pături largi de alegători, dispuși să accepte explicații mai degrabă ezoterice, chiar dacă parțial mascate de un înveliș creștin, decît cele raționale, de natură științifică, inclusiv economice. S-a scris deja și reiterez și eu faptul că emoția este mult mai puternică decît rațiunea. În momentele de criză, emoția este cea care „mînă în luptă”, ca să zic așa, nu rațiunea. Pe de altă parte, credințele omului sînt susținute și ele pe această forță a emoționalității. Un om care a trecut prin școală mai multă și mai corect ancorată în valorile științei și rațiunii (inclusiv ale celor specifice disciplinelor umaniste) își va construi un set de credințe mai solid întemeiate pe dovezi, pentru care va lupta emoțional la o adică, decît un om ale cărui credințe au fost mai puțin ancorate în rațiune, mai supus bombardamentului cu teorii de natură conspiraționistă. Ajunși în luptă directă, și unul, și altul vor descărca un arsenal emoțional în luptă, dar fiecare va susține, de fapt, o poziție a credințelor sale.

Problema de fond spre care vreau să ajung este aceea a solidității și consistenței unui sistem educațional, care să pună în mișcare un fond emoțional înclinat mai degrabă spre partea rațiunii și adevărului științific decît spre partea credințelor oarbe. Și asta fără să intre în contradicție, în mod obligatoriu, cu respectarea valorilor tradiționale, chiar religioase, ale creștinismului. Pentru că aici simt că este o vulnerabilitate care ne-a adus în punctul acesta de criză. Această influență a emoționalității se reflectă clar în contexte educaționale, atît printre elevi, cît și printre profesori. În discuțiile dintre elevi, unele narative reflectau influențe manipulative și stereotipuri misogine. În fața acestor narative, argumentele de natură logică, rațională, nu mai aveau putere. Pentru că inocularea credințelor era deja profundă, iar acum ele se manifestau emoțional. De cealaltă parte, în cancelarii, printre profesori, circulau narative similare, îmbogățite cu trimiteri la fondul nostru creștin-ortodox.

Cum am ajuns aici? Și mă întorc la factorul emoțional. Ce-i mînă într-o luptă irațională pe acești oameni? Pe de o parte, cred că este bravada, pe de altă parte, frica. Nu cred că este, la ei cel puțin, disperarea. Deși pentru anumite categorii sociale poate fi și disperarea. Bravada, în cazul tinerilor, al elevilor, și frica în cazul profesorilor. Iraționale ambele, în absența unui fond de credințe suficient de solide din domeniul argumentelor raționale și științifice. Care, o spun cu anticipație, nu ar trebui să fie neapărat în contradicție cu credințele lor religioase. În cazul elevilor, este o bravadă specifică vîrstei, care vine cu un flux de împotrivire la orice este receptat cumva ca normă sistemică. Bravada aceasta acoperă inclusiv raportarea agresivă la LGBT+, căci la ei nu este cu adevărat o frică, ci mai degrabă șansa de a se arăta revoltați, dar pe fondul unor credințe deja inoculate lor de adulți. Adulți la care predomină frica, irațională, desigur, și ea, frica de o lume pe care nu o înțeleg. O lume în care se tem că se vor îneca, asemeni omului din bancul de mai sus. Atît bravada, cît și frica, sînt alimentate de absența unor informații cu care să fi fost crescuți, obișnuiți, educați. Sigur, de aici se poate naște apoi și atitudinea violentă, de tip legionar și fascist, care este o consecință ulterioară lipsei educației consistente și sistematice, respectiv ulterioară fricii. Omul din banc refuză argumentele raționale cu care însuși divinitatea încearcă să îl salveze: o barcă, o șalupă, un vapor. Ceea ce trebuie să aducă educația este tocmai această „agățare” de rațiune și de dovezi cognitive, pentru salvarea de la dezastru în lumea de aici, înaintea unei mîntuiri în cea de dincolo.

Există minorități cu un comportament predispus la violență, care necesită intervenția fermă a instituțiilor statului pentru aplicarea legilor. Influencer-i cu limbaj violent sau suburban, lideri de clanuri sau de grupări cu orientare legionară, de aceștia trebuie să se ocupe instituțiile statului abilitate să pună în aplicare legile. Mai este, desigur, și influența nivelului precar de viață, din punct de vedere economic, al unora. Dar marea masă a votanților deschiși conspiraționismelor și pulsiunilor strict emoționale sînt și victime ale educației inadecvate. Unii, incapabili să facă distincția între credințele lor religioase și realitatea de bun-simț, comună (asemenea omului din banc), alții, întărîtați în susținerea de bravadă, adolescentină, a unor mesaje războinice, iar alții, pur și simplu, orbiți de frici inoculate prin manipulare. Cum să nu fie vorba și de educație? O educație pe care inclusiv bisericile ar trebui să o susțină, de deschidere către valorile europene, ale libertății, ale bunăstării. Preoții pot juca un rol important în promovarea acestor valori, mai ales avînd în vedere că mulți dintre ei beneficiază de ele prin stilul de viață modern și accesul la educație pentru familiile lor. Este esențial ca acest exemplu personal să fie însoțit și de un mesaj educațional pozitiv în comunitățile religioase.

Nu am loc să dezvolt mai mult, de altfel sper că de acum încolo vom avea spații largi de dezbatere a acestor teme. Dar închid articolul acesta cu convingerea că avem nevoie de o restructurare de fond a sistemului educațional. Viitorul unei societăți democratice și stabile depinde de un sistem educațional care să cultive rațiunea, fără a ignora valorile tradiționale. Acest lucru nu este doar o responsabilitate a școlii, ci a întregii societăți, inclusiv a Bisericii și a liderilor săi spirituali.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.