Băncile creditează puțin firmele și populația. De ce? Sînt precaute băncile? Ezită companiile și consumatorii să ia credite? Se întîmplă cîte ceva din fiecare. Dar, mai întîi, statistica. Datele BNR arată că, în ceea ce privește intermedierea financiară (astfel se numește ceea ce fac în special băncile, adică atrag resurse financiare din economie și societate și le realocă prin creditare), România este pe ultimul loc la nivel european. Gradul de intermediere financiară este de numai 40% din PIB, cel mai scăzut din Uniunea Europeană, cu o medie europeană de 100% din PIB și cu vîrfuri (Danemarca și Țările de Jos) care ajung la 200% din PIB.
Trebuie făcută o distincție între creditarea populației, a firmelor și a statului. Volumul împrumuturile acordate populației (retail) este și el pe ultimul loc la nivel european, 11% din PIB, pe primele locuri aflîndu-se Suedia (103% din PIB) și Danemarca (85% din PIB), iar media europeană ajunge la aproximativ 50% din PIB, conform datelor publicate de Ziarul Financiar. După cum se poate vedea, gradul de intermediere financiară este ridicol în România în comparație cu vîrfurile europene. Nivelul creditării arată un anumit și specific al economiei locale, dar în situații de criză (așa cum a fost cazul în 2009-2010) se poate transforma într-un avantaj.
Băncile au bani. Populația are în depozite bancare aproximativ 400 de miliarde de lei, iar creditele de retail sînt de numai 200 de miliarde de lei – în total, însă, inclusiv companii, raportul dintre credite și depozite este de 67%. Care sînt atunci motivele pentru care nivelul de creditare este atît de scăzut? Sînt băncile prea precaute? Se feresc persoanele fizice să ia credite? Nu sînt destule companii bancabile, adică nu se pot califica pentru a lua împrumuturi bancare?
Este o diferență între situația populației și cea a firmelor. De exemplu, în pofida gradului de intermediere financiară redus, înainte de criza din anul 2008 piața bancară a cunoscut un boom, după ce ani de zile împrumuturile au fost un fruct interzis pentru majoritatea cetățenilor. Premergător crizei din 2008, băncile și sectorul de retail de electrocasnice, de exemplu, au lansat produse de creditare dedicate populației (apariția celebrului credit cu buletinul, creditele așa-numite exotice, în yeni japonezi sau franci elvețieni), iar consumatorii persoane fizice le-au îmbrățișat cu entuziasm. Unii consumatori au luat cîte cinci-șase credite doar cu buletinul, iar Banca Națională a României (BNR) a introdus restricții legate de gradul de îndatorare. Criza din 2008 i-a surprins descoperiți pe unii dintre debitori. Au apărut avocații salvatori, procesele colective și o parte dintre consumatori este foarte posibil să fi rămas „cu sechele” după acea experiență. Este o posibilă explicație pentru apetitul redus al populației pentru credite bancare.
O altă explicație trebuie căutată în piața muncii. De exemplu, cei aproximativ 1,7 milioane de angajați cu salariu minim este greu de crezut că se pot califica pentru obținerea unui împrumut sau, eventual, nivelul creditului nu poate fi decît foarte scăzut. Veniturile „la gri” sau „la negru” nu se contabilizează pentru acordarea unui credit bancar (toate băncile lucrează acum direct cu fiscul, acolo unde verifică salariul sau venitul obținut de solicitantul împrumutului), iar în economia românească sectorul informal este încă solid reprezentat.
De asemenea, conform unor sondaje de specialitate, aproximativ 4,4 milioane de cetățeni nu au cont bancar. Ei sînt practic excluși din start de la procesul de creditare. Fără a avea acces la împrumuturi bancare, o parte dintre români au luat calea instituțiilor financiare nebancare (IFN), o zonă care a fost mult timp practic nereglementată, care a funcționat cu clauze contractuale complicate și în favoarea creditorului și care i-a împovărat pe unii dintre debitori cu datorii care au depășit posibilitățile lor de plată.
În ceea ce privește companiile, situația creditării este destul de diferită de cea a persoanelor fizice. Singura linie de unire este că, în ambele cazuri, gradul de intermediere financiară este scăzut, pe ultimul loc la nivel european. Firmele românești se împrumută de la companiile-mamă și de la furnizori. Creditul comercial, amînarea plăților către furnizori, este cea mai răspîndită formă de creditare. Împrumuturile de la firmele-mamă și plățile amînate către partenerii de afaceri înseamnă valoric de trei ori mai mult decît creditele de la bănci și de la IFN. Este o anomalie a economiei românești, dar ea s-a creat în timp, pe de o parte, fiindcă pentru marile companii a fost mult mai rentabil prin prisma costurilor să ia un împrumut de la firma-mamă decît de la o bancă, pe de altă parte, pentru că mediul de business românesc a mizat mereu pe trageri de timp, de multe ori înscrise și în contracte, pentru achitarea obligațiilor față de furnizori.
De asemenea, economia românească mai are un specific, și anume o treime dintre firme au activul net mai mic decît jumătate din capitalul social subscris (companii cu capital negativ), o temă semnalată intens de banca centrală, dar care se poate rezolva aplicînd normele legale.
Nu în ultimul rînd, băncile au un debușeu simplu și eficient de plasare a lichidității, și anume titlurile de stat. Este ușor pentru bănci să împrumute statul, sînt mai puține riscuri decît în economie, iar dobînzile plătite de stat sînt la un nivel eficient pentru bănci. Economia are nevoie de finanțare, băncile vor să dea împrumuturi. Un dans în doi care trebuie să găsească refrenul bun.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
