Lucrez de cîteva luni la un articol științific despre gust. E departe de a fi gata, dar am vreme, urmează să îl susțin în octombrie, la o conferință dedicată și studierii Estului. Am scris cu majusculă pentru a transmite ideea spațiului comunist, opus Vestului capitalist, altfel, vă asigur, scriu cu minusculă atît punctele cardinale, cît și zilele săptămînii. În fine, tema care m-a stîrnit academic e modul în care a fost problematizat gustul de către regimul comunist din România.
Ceea ce analizez pornește de la premisa că gustul era relativ inexistent în discursul public al epocii, mai exact, că gustul a fost omniprezent prin multe din dimensiunile sale, dar nu și cea primară, hedonistă. Explic imediat – mă refer la literatura culinară oficială, cărți de bucate, rețetare impuse, mass-media, legislație etc. Acasă, știm bine, s-a mîncat gustos, nu putem nega acest lucru, e suficient să ne amintim cîte nostalgii și iterații moderne ale mîncărurilor copilăriei avem azi în suflet și meniu. Bucătarii profesioniști nu au avut însă libertatea gospodinei – nici în identificarea unor rețele alternative de aprovizionare, nici în ceea ce privește creativitatea. Pentru ei exista, începînd cu anii 1960, „Rețetarul unic”, a cărui respectare era „protejată” de sancțiuni clare pentru furtul la gramaj, văzut ca infracțiune contra avutului obștesc, în nici un caz drept atentat la gust.
În perioada 1950-1980, gustul a fost construit la nivel discursiv drept componentă ideologică și instrument de propagandă. A fost mai întîi epurat de termeni burghezi, străini sau decadenți (la revedere sos Bechamel, bun-venit sos alb), apoi standardizat prin instituirea ortodoxiei rețetei unice pentru toată țara; cum scria Andrei Pleșu, cartea de bucate a Sandei Marin a devenit sandamarinul, responsabilă, în cuvintele antropologului Florin Dumitrescu, pentru „transmiterea prin circulară a unor rețete standard în toate bucătăriile românilor”. Gustul a încetat să fie o experiență individuală, căpătînd un caracter colectiv atent ghidat – o rețetă unică producea un gust corect, aprobat oficial și însușit ca reper general.
Nici în cărțile de bucate, nici în rețetare sau în alte forme întrupate ale politicii comuniste gustul nu este descris ca fiind bun/rău, delicios/neutru, delicat sau oricum altfel. Debușeul, plăcerea de a mînca apare mai degrabă în paginile de beletristică ale celor două ediții de Almanah literar gastronomic din 1982 și 1983 și, tangențial, în vreo cîteva cărți de bucate cu fotografii color. Altfel, găsirea gustului cădea în sarcina mîncătorului; rămîne memorabil exemplul Anei Blandiana care răsfoia escapist vechile ediții de Larousse gastronomique, la vremea cinei formate din pîine prăjită și ceai. În comunism, lectura cărții de bucate ducea, dacă nu la frustrare, atunci la o imaginare a unui gust adesea imposibil de pus în practică, nu doar în ceea ce privește rețetele cu sparanghel, becațe sau café glacé, ci mai ales a celor care necesitau 6-8 ouă, unt, porc sau chiar și un pui mai mare ca o mierlă. Edițiile ilustrate, cum ar fi cele din 1955 și 1966, ale Cărții de bucate semnate de Sanda Marin arată cum să tranșezi o carcasă de iepure sau să feliezi un tort de portocale; totuși, în anii 1980, aceste informații erau reprezentări utopice față de ceea ce permitea realitatea – portocale accesibile doar de Crăciun, în zone urbane și cu cozi kilometrice.
În efortul susținut de a reconstrui societatea pe baze noi și a o propăși în direcția celor multilateral dezvoltate, gustul și-a pierdut oficial funcția de bază, a fost retrogradat. Ca instrument de modernizare (prin industrializare și urbanizare), gustul a fost a pus în cîrca femeii, în ciuda discursului oficial care îi promitea acesteia eliberarea de povara muncii în gospodărie. Plăcerea, rămășiță burghezo-moșierească, a devenit periferică, limitată la zona domestică, responsabilitatea femeilor văzute simultan ca tovărașe muncitoare în uzină, gospodine și mame eroine. Noile rețetare le solicitau să planifice meniul familiei pe baza calculelor necesarului caloric fiecărui membru. Alimentația rațională, determinată pe baze științifice de experții partidului, a devenit, în teorie, criteriul determinant pentru planificarea consumului și a producției naționale. Începînd cu 1981, gustul s-a subordonat nutriției, devenită stindardul sănătății prin alimentație. Ceaușescu însuși s-a preocupat de alinierea consumului caloric zilnic național (3.300 de calorii) la cel recomandat de OMS (2.800 de calorii); în realitate, aceasta a fost un cover-up folosit de un mîncator frugal pentru reducerea datoriei externe.
Nu a fost singurul lider care s-a folosit de alimentație în scop politic. Mussolini considera că pastele și alcoolul îi moleșeau pe italieni, pe care îi voia masculini, belicoși. În realitate, ulcerul privat al Ducelui și dorința/nevoia sa de autarhie alimentară au fost transformate în politică de stat, la fel cum vegetarianismul lui Hitler și nevoile susținerii efortului de război au influențat dieta germanilor. Antropogenia, fascistă sau comunistă, a fabricat cetățeni după rețete standard și ideologii diferite au văzut în mîncare instrumentul potrivit pentru remodelarea omului și a societății. Crearea unui Om Nou pare să fi fost un obiectiv irezistibil pentru multe regimuri politice, dar patul lui Procust nu s-a destrămat odată cu dispariția celor totalitare.
Astăzi, în hiperfragmentarea tolerantă a prezentului, omul nou este subiectul unei ideologii diferite, dar la fel de insidioase. În societățile afluente, alegerea hranei este rezultatul unor criterii ce țin mai mult de plăcerea senzorială decît de supraviețuire sau nevoi calorice. Individul este acum super-omnivor, își permite „capricii culturale” deoarece hrănirea/consumul se fac din considerente identitare (etice, ecologice, sociale și/sau estetice). Necesitatea biologică nu mai are un cuvînt greu de spus.
Pe rețelele sociale, dominate de vizual, postările food-related par axate pe gust și stimulare a poftei. Dacă în cărțile de bucate comuniste mesajul era transmis prin cuvînt, nu imagini, probabil și din rațiuni de tehnologie deficitară, în epoca rețelelor sociale el devine preponderent estetică curatoriată. Literatura care îl însoțește arareori își propune să fie un produs lingvistic, indiferent cîte captions îl explică, impun sau promit drept #curcubeupecerulgurii, #tasty, #yummy #etc. Esteticul și senzorialul bat explicit și de departe lexicul și toate împreună par că prioritizează gustul, dar nu o fac. Deși aparent invers față de trecut, realitatea curentă este la fel de mult construită pe un gust imaginat. Pentru o parte a populației, numită comunitate/followers, gustul se construiește la fel ca în comunism, ca proces cognitiv pe baza unei reprezentări ce nu poate fi atinsă. Practic, unii mănîncă și alții se uită. Privitorii/consumatorii consumă imagini, puțini din privitori ajungînd să consume ceea ce se postează, din varii motive – distanța geografică sau pecuniară, lipsa unui interes real de reproducere a rețetei sau chiar supraevaluarea intensității sau longevității poftei (într-o viață profesională anterioară, ca proprietar de cofetărie, am învățat că noutățile primesc like-uri, iar amandinele comenzi). E posibil totuși să contribuie și un alt motiv, cel al sațietății induse cognitiv, ca urmare a foamei vizuale; aceasta este semnalul fiziologic dat de o expunere puternică la stimuli grafici, nu de o burtă plină și papile satisfăcute.
Pentru că nu este generat în camera retro-nazală, ci este un produs cognitiv al imaginației, consumul de acest tip e democratic, accesibil tuturor. Similar celui fiziologic, consumul virtual este, în principiu, unul foarte subiectiv – fiecare și-l imaginează trecîndu-l prin habitusul propriu și personal. Cu toate acestea, la fel ca în literatura de stat oficială a regimului comunist, el este de fapt ghidat subtil, de data aceasta prin trend-uri, influencer-i, agende. Reprezentările hranei sînt utilizate pe rețele cel mai adesea ca poziționare identitară, revendicînd un consum care semnalează gustul moral, clasa, componente ale unor alte ideologii, ce au în centru distincția socială, etica sau ecologia, dar care nu le exclud nici pe cele deja enunțate – economică și politică. Indiferent de ideologia din plan secund însă, trebuie să recunoaștem că tot acest #foodporn digital este, în definitiv, o artă vizuală nu mai puțin demagogică decît literatura culinară a regimului comunist. Deși raportul text-imagine s-a inversat, gustul ca plăcere rămîne și azi la fel de eluziv.
Adriana Soholodeanu este teoreticiană a gastronomiei. Cel mai recent volum pe care îl semnează alături de Cosmin Dragomir este Sărut-mîna pentru masă (volumele I & II), Editura Gastroart, 2025.
.jpg)
