Nu știu dacă există o ofrandă mai delicată adusă gustului decît pagina lui Proust despre madlenă din În căutarea timpului pierdut. „Trecuseră mulți ani de cînd, în legătură cu Combray, tot ce nu făcea parte din teatrul și drama culcării mele nu mai exista pentru mine pînă cînd, într-o zi de iarnă cînd mă întorsesem acasă, mama, văzînd că îmi era frig, mi-a propus, ca de obicei, să beau o cană de ceai. Mai întîi am refuzat, apoi, nu știu de ce, m-am răzgîndit. A trimis să se aducă una dintre acele prăjituri mici și dolofane numite „petites madeleines”, care par să fi fost coapte în deschizătura zimțată a unei cochilii de Saint-Jacques. Și imediat, din instinct, copleșit de ziua tristă și de perspectiva unui mîine la fel de trist, am dus la buze o linguriță pe care lăsasem la înmuiat o bucățică de madlenă. Și, exact în momentul în care înghițitura amestecată cu bucățele de prăjitură mi-a atins cerul gurii am tresărit, atent la lucrul uimitor care se petrecea în mine. Mă învăluise o plăcere extraordinară, o plăcere izolată a cărei cauză nu o cunoșteam.”
Fără să ne dăm seama, uneori, asemenea lui Proust, colecționăm, asociem și creăm hărți sentimentale ale momentelor pe care le trăim, pornind de la ce am simțit cu papilele gustative. Un fel de mîncare poate declanșa o amintire întreagă, concretă, în care oameni și locuri prind viață ca într-un teatru de umbre, fascinant și misterios.
Apoi, toată viața e un șantier în care ne șlefuim gusturile estetice, în care tot ce experimentăm, decoperim, citim ne face mai conștienți, mai exigenți, mai selectivi. Am senzația că, cu cît trece timpul, și lucrurile care ne plac devin mai puține. Nu știu dacă e bine sau rău, dar o simt pe pielea mea. Dar vine acest gînd consolator și îmi zic că și copiii, cînd găsesc ceva care le place mult, vor la nesfîrșit să vadă același film, să le spui aceeași poveste, să le dai aceleași paste.
Bunica mă întreba în fiecare dimineață: „Ce să-ți facă mama de mîncare?”. Și îmi recita un meniu serios și eleborat. Răspunsul meu era același: „Cartofi prăjiți cu ouă”. Și acum cred că aveam dreptate, a rămas pentru mine cel mai bun și familiar fel de mîncare. Acum cîțiva ani, eram în Spania, la mare, și la un mic restaurant aveau în meniu exact asta. M-am bucurat ca în copilărie, cînd bunica îmi punea farfuria caldă în față.
Le mulțumesc invitaților mei pentru că au împărtășit cu noi amintiri, povești, arheologii gustative.
.jpg)
