Ianis e un caz aparte. Nu poate fi comparat cu nimeni. Nimeni nu a mai avut viața lui. A fost precum fiii de faraoni, pregătiți volens-nolens pentru un destin mare indiferent de ființa din spatele numelui. Ianis a fost propulsat de tatăl său către măreția pe care o cunoscuse el. Nu era un proiect suspus dezbaterii, așa trebuia să fie. Tatăl Hagi l-a împins pe fiul Hagi dincolo de norme, de evidențe și reacții publice. L-a făcut, ca în Jules Verne, căpitan la 15 ani. Bine, la 16. Tot aia. Doar că o corabie împinsă prea tare de vînturi înainte să se desprindă cu adevărat de țărm riscă să eșueze pe stînci. A fost repede evident pentru toți că Ianis nu va fi un nou Gică. Pentru toți, mai puțin pentru Gică. A continuat să-l marcheteze ca una dintre cele mai mari speranțe europene și să îi atace, uneori violent, pe cei care îl contraziceau. Asta a lăsat urme. Ianis a migrat de la o echipă la alta fără să-și găsească locul, dar păstrînd în minte ideea sădită că mereu merită mai mult. Numele i-a deschis multe porți, dar picioarele nu au înfrînt porțile. Nu atît cît ar fi trebuit. Ianis nu e un jucător rău, dă bine și cu stîngul, și cu dreptul, e ambițios și inteligent. A avut cîteva momente memorabile. Dar și el, și tatăl lui s-au izbit de un alt fotbal. Acum 30-40 de ani se juca altfel, profesionalismul era altul, diferențele de tehnologie și știință nu erau sesizabile între „noi” și „ei”. Între timp, alții au învățat, iar noi ne-am tot lăudat. Cu trecutul, cu talentul, cu Dumnezeu care e român. Și fotbalul a trecut pe lîngă noi. Ianis e una dintre victime, aproape programată. Nu sînt puține. Fotbalul e parșiv. Te lasă să crezi că poți reuși după două driblinguri și te faultează de la spate cu prima ocazie. Acum Ianis nu-și găsește locul nici în Turcia, deși la ultimul meci a dat o pasă de gol. Paradoxal, românii transferați de curînd în acel campionat se impun deocamdată, mai ales tinerii Matei Ilie, Borza și Doicaru. Dar ei nu poartă nici un nume greu. Nu au în spate un trecut care nu e al lor. Poate că, pentru oricare dintre noi, adevărata regăsire e atunci cînd nu mai știm cine sîntem. Sau cine ne închipuim că sîntem.
.jpg)
