Se miră lumea nu atît de faptul că America l-a ales de două ori președinte pe Trump, cît de inerția în care SUA au intrat în ultima vreme, cînd ghidușiile – ca să folosim un termen decent – liderului de la Casa Albă par să fi scăpat de sub orice control. Cum acceptă o democrație așa de consolidată și instituționalizată să rămînă inactivă la abuzurile aproape zilnice ale administrației prezidențiale și să nu-și pună instrumentele defensive în acțiune? Ar fi răspunsuri multiple, inclusiv cel deprimant (că nici un liberalism, oricît de puternic, nu este imun la asalturile autocratice), dar eu tind să cred altceva. Tăcerea respectivă ar putea fi, culmea, o armă de apărare. Să explic. Pe Trump nu-l mai ia nimeni în serios. Nici pe planetă, nici acasă. A reușit să se decredibilizeze total. Nici nu mai merită să analizăm motivele. E un bufon, cu elementele lui de malignitate, desigur, însă, în final, tot un bufon, oarecum semi-benign prin impracticabilitatea multora dintre deciziile sale. Totuși, o revocare oficială a lui, legală și legitimă (în ochii noștri), conform Constituției americane, l-ar aduce pe vicepreședintele J.D. Vance, fie numai și pentru o perioadă, în postura de POTUS. Inși responsabili din politica de peste Ocean consideră (aș zice, în lumina unor episoade stranii, pe bună dreptate) că aici s-ar produce un rău chiar mai semnificativ decît cel prezent. Ipoteza a pătruns, nu întîmplător, și în cultura populară. Un film nou (pe care îl puteți vedea pe HBO), Heads of State / Șefi de stat, dincolo de aparențele unei comedioare ușoare de acțiune (altfel antrenante), lasă în suspensie o idee apăsătoare: nu cumva, dacă îl scoți din scenă pe președintele-clovn al Americii (recunosc, în cazul peliculei, unul simpatic prin comparație cu Trump), te procopsești cu vicepreședintele la vîrf, el (ea, în film) fiind o făptură cu adevărat diabolică, meschină și distructivă? Asta sugerează pelicula, în notă tragicomică, și asta gîndesc azi destui americani serioși, aflați în politică sau nu. Menținerea (da, masochistă) a lui Trump la putere ar fi forma dureroasă de evitare a unei primejdii mai mari.
J.D. Vance este periculos în adevăratul sens al cuvîntului. Anti-europenismul și anti-canadianismul lui te înspăimîntă fără ocolișuri. Autarhia pe care o exprimă în diverse împrejurări te îngîndurează profund. În plus, ține niște „predici” de-a dreptul tulburătoare. Nu demult a vorbit despre Apocalipsă. A afirmat, cu o mină surîzătoare, că nu s-ar mira prea tare ca acestea să fie ultimele zile ale umanității, din moment ce antihriștii umblă printre noi. Ne-a îndemnat ca atare să acceptăm senini sfîrșitul, întrucît el (sfîrșitul) are semn dumnezeiesc. Ascultîndu-l, mi-am amintit de Dmitri Medvedev care, la debutul războiului din Ucraina, amenințînd planeta cu bomba nucleară, observa că viața pe Terra nu ar avea nici un rost fără Rusia. În concluzie, ne invita să acceptăm voioși Apocalipsa divină, adusă de „angelicii pravoslavnici” („angelici” de te doare mintea cînd te gîndești la convingerea Patriarhului Kiril că rușii au arma atomică datorită rugăciunilor Sfîntului Serafim de Sarov!). Nu îmi dau seama dacă acești oameni sînt farisei și folosesc religia pentru a manipula masele ori cred cu fervoare ceea ce zic, punîndu-se, în mintea lor, prin declarațiile halucinatorii pe care le fac, sub pronia sacră. Oricum ar fi, în ambele situații, rezultatul este catastrofic. Aici nu se află umbră de pronie, ci doar satanism pur. De ce? În primul rînd, pentru că împricinații (iată, vicepreședintele american și fostul președinte rus laolaltă!) dau dovadă de egoism patologic (bazat pe egolatrie delabrată și egocentrism pernicios). Atunci cînd vorbesc cu atîta lejeritate și, s-ar părea, chiar cu oarece bucurie despre distrugerea speciei umane, vor în fond ca lumea să se termine cu ei, să nu mai existe viață pentru alte generații. Astfel se conturează mesajul în subsidiar. În al doilea rînd, dovedesc o lipsă de empatie sociopatică pentru miliardele de copii și părinți de pe pămînt, cărora li s-a dat privilegiul vieții și dreptul la existență. Nu în ultimul rînd, se arată complet opaci la măreția creației lui Dumnezeu (în care ei pretind că ar crede), dorind anihilarea sa. Nu înțeleg defel, în obtuzitatea lor emoțională și sărăcia lor intelectuală, esența civilizației umane, dezvoltate formidabil, de la orașele subterane ale hitiților și piramidele egiptene pînă la simpaticele rovers ce explorează planeta Marte și geniul medicinei (care a vindecat, în timp, maladii crunte!). Asemenea specimene ajunse, absurd, la frîiele puterii și autopoziționate, blasfemitor, în posturi de „Cavaleri ai Apocalipsei” sînt exemple de psihopați. De aceea, revenind, întreb: e mai bine sau nu ca Bufonul cu grimase scaraoțchice să fie înlocuit de însuși Scaraoțchi cu alură de bufon? Fie și copleșiți de tristețea decadentismului contemporan, va trebui să răspundem, cu siguranță, nu. Bizar, admit.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
.jpg)
