E septembrie. Încep școlile și, ca în fiecare an, nutrim speranțe că noul an școlar va fi, poate, mai rodnic pentru elevi și mai lipsit de tensiuni pentru sistem decît cele mai recente. Anul trecut, reformele nedrepte pentru educație ale dlui Bolojan au iritat pe bună dreptate profesorii, iar schimbările legislative aiurea lucrate prin Parlament au bulversat elevii.
Părerea mea este că una din marile probleme ale sistemului nostru de învățămînt, școlar și preșcolar, este că vedem copacii fără să vedem pădurea. Finanțare, desigur, organizare și management, bineînțeles, părinții – mare problemă! – fără îndoială, dar nu cred că strică dacă ne retragem puțin din cîmpul gravitațional extrem de puternic al acestor probleme și încercăm să privim ansamblul și termenul lung. Nici un alt sistem din alcătuirea statului nu cere mai apăsat privirea pe termen lung decît sistemul de învățămînt. Îmi amintesc o remarcă făcută de Kant în Tratatul de pedagogie: dacă pregătești copiii și tinerii pentru lumea în care trăim, să nu te aștepți să o schimbe; scopul esențial al educației este să pregătești copiii și tinerii pentru o lume ideală, zice filozoful, sau măcar mai bună – pentru o altfel de lume pe care să o cunoască deja înainte de a o înfăptui, precizez eu, sper, mai realist. Și atunci, cam cum ar trebui să fie orientat în general învățămîntul nostru? Iată, formulez o idee. Dar s-o iau mai pe departe.
Întîlnirea dintre cultura greco-romană și creștinism este nu doar momentul fondator al Europei noastre, ci un episod care încă reverberează puternic în prezent. În sens profund, această formidabilă întîlnire nu și-a descărcat întregul potențial civilizațional nici azi. Unul dintre cele mai puternice ecouri ale marii întîlniri dintre cultura greco-romană și creștinism se vede limpede în materia formării, a educării, a creșterii omenești. Transformarea mult pomenitei paideea dintr-un concept/realitate greco-romană într-un concept/realitate creștin a fost un proces istoric major pentru civilizația europeană. Grecii știau deja că motorul mecanismului paideic este relația dintre mentor și ucenic. Știm povestea lui Mentor. Fiul lui Alcimus îl protejează și îl sfătuiește pe Telemah, așa că zeița Atena, cînd simte ea însăși nevoia să intervină în sprijinul fiului lui Ulise, ia înfățișarea lui Mentor fără ca Mentor, omul, să fi dispărut. Această dublă identitate, acești doi Mentori care îi apar juvenilului Telemah ca unul singur, oferă o foarte utilă cheie de înțelegere a naturii mentorului în cadrul relației paideice – acesta este cînd zeu, cînd om, dar întotdeauna în același rol, întotdeauna cu aceeași funcțiune pentru ucenic. Notez doar că transformarea lui Mentor din substantiv propriu în substantiv comun este foarte tîrzie în Europa – primul care o face este, după știința mea, Fénelon, la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.
Apoi, odată cu Socrate și Platon, mentorul devine, din protector și sfătuitor, un fel de moașă care îl ajută pe ucenic să nască el singur adevărul, să pășească singur pe drumul cunoașterii. Relația devine mai complexă, dobîndind dimensiuni noi, de atașament și recunoștință. Se naște, astfel, o întreagă cultură paideică, în care mentorul devine model demn nu doar de urmat, ci și de iubit și de cinstit de către ucenic.
Apariția creștinismului, răspîndirea Evangheliilor și a epistolelor pauline sînt momente de răsucire civilizațională. Fără să știe, întreaga cultură europeană antică intră pe un drum al Damascului pe care îl parcurge încă. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, printre tinerii care studiau filozofia la Atena se găsesc doi care erau colegi de școală, cum am spune azi. Un anume Flavius Claudius Iulianus, roman, nepot al lui Constantin cel Mare, și un anume Gregorios, grec, fiu al unui latifundiar bogat. Primul va deveni împărat și va rămîne în istorie ca Iulian Apostatul, al doilea va deveni arhiepiscop de Constantinopol, apoi sfînt și va rămîne în istorie ca Grigorie de Nazianz. Colegi, desigur, dar foarte deosebiți încă de pe băncile școlii.
Ajuns împărat, cum se știe, Iulian a dus o politică prin care intenționa să-i izoleze pe creștini de restul societății, interzicîndu-le o grămadă de lucruri. Iulian spera să revigoreze păgînismul politeist grec și să oprească avansul creștinismului. Printre altele, el a interzis profesorilor creștini să predea gramatica, retorica și marile texte grecești, precum cele ale unor Homer sau Hesiod, pe motiv că cei care au repudiat zeii, adică creștinii, nu pot să predea altora despre zei. Grigorie de Nazianz a fost unul dintre cei mai vehemenți critici ai acestui edict imperial pentru că el era exact acela care a dovedit cum nu se poate mai clar că creștinismul se îmbogățește extraordinar dacă adoptă întregul eșafodaj cultural și arsenalul conceptual grec.
În fond, diferența dintre Iulian Apostatul și Grigorie de Nazianz e una care ține de rolul mentorului – al profesorului, dacă vreți – în mecanismul paideic. Pentru împărat, pe filiera clasică grecească, profesorul este modelul, el trebuie să se înfățișeze ucenicului fără dubii și fără controverse, spre a fi urmat și iubit. Ucenicul e un epigon. Pentru Grigorie de Nazianz, învățătorul e unul singur: Iisus Hristos. Mentorul trebuie să nu se pună pe sine în postură de învățător, ci trebuie să îl ajute pe ucenic să urmeze pe Hristos. Acestea par a fi cele două variante de educație care se pot practica: prima, în care ucenicul crește copiindu-l pe maestru, iar a doua, în care ucenicul e îndrumat de maestru să urmeze ceva ce le este amîndurora superior. E drept, pedagogia modernă a mai inventat ceva ce pare o a treia variantă: aceea în care ucenicul nu trebuie nici să-l copieze pe maestru, nici să urmărească împreună cu maestrul ceva superior amîndurora, ci trebuie să se urmărească pe el însuși, să se caute, să se găsească, ca și cum el însuși, ucenicul, ar fi ținta propriei educații. De aici rezultă un gen de educație ce seamănă cu un cățel care aleargă în cerc după propria coadă. Sincer, cînd aud că educația trebuie să fie concentrată pe elev mă crispez. Vrem să producem oameni concentrați pe ei înșiși? Părerea mea este că educația trebuie concentrată spre un scop cu mult mai înalt decît profesorul și elevul, iar scopul acela trebuie să exercite asupra elevului o forță transformatoare de magnitudine. Ideea nu e că ucenicul trebuie să se găsească pe sine, ci că trebuie să se ducă spre un ideal, spre o țintă nobilă și măreață. Că ajunge acolo sau nu, este important, dar secundar. Scopul principal al educației este acela de a vedea ucenicul că încearcă să-și depășească condiția.
.jpg)
