Arhitectul elvețian Valerio Olgiati a invitat un grup de arhitecți contemporani să aleagă între una și zece imagini care aveau o importanță specială pentru activitatea lor. Acestea aveau să fie expuse la cea de-a 13-a Bienală de Arhitectură de la Veneția, în 2012. Instalația, intitulată Pictorgrame. Afirmații ale arhitecților contemporani, reunea selecțiile trimise de 41 de arhitecți. Un an mai tîrziu, colecția de imagini a fost tipărită cu titlul Imaginile arhitecților, în care numărul participanților a ajuns la 44 dintre cele mai apreciate birouri de proiectare ale momentului: David Adjaye, Francisco și Manuel Aires Mateus, Alejandro Aravena, Ben van Berkel, Mario Botta, Alberto Campo Baeza, Adam Caruso și Peter St John, David Chipperfield, Preston Scott Cohen, Hermann Czech, Roger Diener, Peter Eisenman, Sou Fujimoto, Antón Garcia-Abril, Go Hasegawa, Jacques Herzog, Pierre de Meuron, Steven Holl, Anne Holtrop, Junya Ishigami, Arata Isozaki, Toyo Ito, Bijoy Jain (Studio Mumbai), Momoyo Kaijima, Yoshiharu Tsukamoto (Atelier Bow-Wow), Christian Kerez, Hans Kollhoff, Winy Maas (MVRDV), Peter Märkli, Jürgen Mayer H., Richard Meier, Glenn Murcutt, Ryue Nishizawa, John Pawson, Cecilia Puga, Smiljan Radić, Richard Rogers, Kazuyo Sejima, Jonathan Sergison, Stephen Bates, Miroslav Šik, Alvaro Siza Vieira, Eduardo Souto de Moura, Robert Venturi, Denise Scott Brown, Peter Wilson (Bolles + Wilson), Peter Zumthor și, desigur, Olgiati însuși.
Olgiati le ceruse „imagini pe care le au în minte atunci cînd gîndesc”, imagini care ar putea indica originea arhitecturii pe care o produc. Fiecare serie devenea ceea ce el numea un musée imaginaire personal. Imaginile puteau proveni din arhitectură, artă sau viața cotidiană și puteau avea statutul unei amintiri, al unei metafore, al unei intenții sau al unei atmosfere. Premisa lui Olgiati era că proiectarea este însoțită de un fond de imagini păstrate în memorie și disponibile gîndirii. Arhitectul poate lucra asupra unei probleme prezente avînd în minte obiecte și spații absente, numai că, deși imaginea din memorie poate conserva forma obiectului inițial, de cele mai multe ori păstrează numai anumite relații, cum ar fi raportul dintre plin și gol, apropierea dintre două materiale și conlucrarea lor sau felul în care lumina ajunge într-un spațiu în momente diferite ale zilei.
Din acest motiv, volumul lui Olgiati face vizibilă doar o mică parte din acest musée imaginaire personal, iar acesta are, de fapt, prea puține dintre însușirile unui muzeu obișnuit. Obiectele sale provin din locuri și epoci diferite și ajung împreună prin biografia celui care le-a ales. Apropierea lor se produce în memoria unde o fotografie a unei construcții vernaculare poate sta alături de o operă de artă sau o unealtă, raporturile dintre acestea transformîndu-se permanent. Coerența colecției, dacă poate fi vorba despre așa ceva, este dată de persoana care o poartă și de sensurile atribuite imaginilor în timp. Experiența perceptivă furnizează materialul inițial cristalizat într-o reprezentare stocată în memorie, asupra căreia imaginația operează prin reconfigurare. În proiectare, această operație poate presupune compararea, deformarea, combinarea sau transferarea unor însușiri către o situație nouă. O imagine reținută își poate pierde treptat detaliile și poate rămîne disponibilă sub forma unei relații spațiale sau a unui principiu. Tocmai de aceea, repertoriul vizual al arhitectului funcționează diferit de un catalog de precedente care urmează să fie reproduse.
Olgiati descrie imaginile drept modalități de a explica „rădăcinile autobiografice ale operei” arhitecților invitați. Cuvîntul autobiografic sugerează că sensul colecției stă în faptul că imaginile relevante pentru proiectare depind de traseul personal al arhitectului. Două persoane care vizitează aceeași clădire pot păstra reprezentări diferite ale ei, iar aceeași persoană poate reactiva după ani un aspect căruia îi acordase inițial puțină importanță. Aici proiectul lui Olgiati atinge foarte bine problema formării arhitectului. Cultura vizuală acumulată în timp furnizează material pentru operațiile ulterioare ale imaginației.
Selecțiile reunite de Valerio Olgiati alcătuiesc o bibliotecă vizuală surprinzător de eterogenă. Peter Zumthor alege, între altele, L’Annunziata de Antonello da Messina și Sfînta Sofia; Álvaro Siza își introduce propriile desene de călătorie, printre ele o perspectivă aeriană schițată la Machu Picchu; Sou Fujimoto pune alături o pădure din Hokkaido și aglomerația unei piețe de noapte taiwaneze, iar Junya Ishigami recurge la hărți stelare și constelații. Christian Kerez asociază interiorul unei fabrici de carton cu imaginea bisericii fără acoperiș din Nostalgia lui Tarkovski, în vreme ce Herzog și de Meuron includ portretele unor figuri care le-au marcat cultura intelectuală, precum Aldo Rossi și Lucius Burckhardt. Alberto Campo Baeza se inspiră din două capodopere, Farnsworth House a lui Mies van der Rohe și Casa Vieira de Castro a lui Álvaro Siza; Smiljan Radić alege, printre altele, o fotografie alb-negru a muzeului Guggenheim din New York, iar Jonathan Sergison și Stephen Bates publică un portret din tinerețe al celebrului arhitect catalan Federico Correa, fotografiat la Cadaqués. Această varietate de teme selectate arată că, înainte ca un proiect să devină desen, arhitectul dispune deja de un material acumulat în memorie, constînd din reprezentări ale experiențelor trăite. Unele imagini pot fi numite și descrise, în timp ce altele, cele mai multe, de fapt, rămîn fragmente, raporturi sau simple impresii. Proiectarea le readuce în prezent, le pune în relație cu o problemă nouă și le modifică. Imaginile arhitecților încearcă să aducă la suprafață o foarte mică parte a acestui uriaș și invizibil fond interior și ne pune în situația unui dialog, în același timp intim și depărtat, cu arhitecții din carte.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
