Expresia la toartă s-a fixat, în timp, ca un intensificator asociat cuvintelor care descriu relația de prietenie. Pentru vorbitorii de azi poate fi surprinzător să descopere, în texte de acum mai mult de un secol, alte posibile asocieri ale formulei, adesea cu conotații negative. Locuțiunea adverbială sau adjectivală la toartă putea exprima intensitatea în situații diverse: în legătură cu starea de beție și cu petrecerile – „beție la toartă” (Universul, 20.03.1892); „chef la toartă” (Universul, 25.12.1893); „s-aşterneau pe chef, se întindeau beţii la toartă” (Literatură și artă română, nr. 12, 1899) – sau cu certurile și scandalurile: „Sfadă la toartă!” (I.L. Caragiale și Iacob Negruzzi, „Hatmanul Baltag“, în Convorbiri literare, 1.07.1884). Caragiale folosea destul de des formula, în comediile sale – „Bătălie la toartă, soro: pistoale, puşti, tunuri, Leonido, ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!” (Efimița, în Conu Leonida față cu reacțiunea); „pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!” (Farfuridi, în O scrisoare pierdută) –, dar și în proză și în corespondența cu Paul Zarifopol („Iarnă la toartă”, scrisoare din 1909). În presa și în literatura vremii apăreau desigur prietenia la toartă, singura care va supraviețui („Prietenie la toartă”, Universul 23.01.1892), dar și sentimentele mai intense: „Eu să fac pe înamoratul la toartă, cu cine?” (N. Rădulescu-Niger, Căpitanul Ropotă, 1886); „trebuie să îi arăţi că o iubeşti tu, amicul meu, da ştii, c-o iubeşti la toartă...” (ibid); „frumoasa fată a făcut cunoștință cu un tânăr medicinist, de care s-a amorezat la toartă” (Universul, 12.03.1893).
Nu este clar cum s-a ajuns de la sensul concret al expresiei la cel metaforic, de intensificator. Probabil că toarta simboliza, în această construcție, o strîngere puternică (așa cum sugerează și explicația din DEX a expresiei: „la toartă = zdravăn, strașnic; extrem de strîns”). În Stilistica limbii române (1975), Iorgu Iordan presupunea o destul de improbabilă substituție între cataramă și toartă, pornind de la asocierea cu actul de a mînca și a bea: „Toartă: a mînca (bea) la toartă, a mînca (a bea) bine, zdravăn. Prin derivare sinonimică din a mînca la cataramă, a mînca așa de mult, încît, din cauza pîntecului umflat de mîncare, cureaua ajunge «la cataramă» (adică trebuie prinsă în una din găurile de la capătul opus, care, cînd omul este încins cu cureaua, se află foarte aproape de cataramă)” (p. 301). E posibil să se fi pornit totuși de la alte sensuri ale cuvîntului toartă decît cel dominant azi – de „parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat cu mîna” (DEX). În DEX sînt înregistrate cîteva asemenea sensuri secundare: „verigă sau belciug cu ajutorul cărora se atîrnă un obiect”, „urechea curbată a unui lacăt” „dispozitiv curbat cu care se prinde cercelul de ureche”. Li se pot adăuga și altele, prezente în texte din secolul al XIX-lea: toartă este și circumferința inelului, la Anton Pann („fiind în toartă puţintel cam larg, / Jucîndu-i în deget”, Povestea vorbei) sau zaua, parte a unui lanț, la Heliade Rădulescu („de lanţul nostru din zi în zi se mai adaogă cîte o nouă toartă”, într-o traducere din Byron). Ideea de strîngere puternică poate proveni așadar din mai multe direcții.
Fără a presupune o legătură directă cu metafora intensității, merită amintită o etapă din istoria cuvîntului toartă, folosit mai ales în formele sale de plural toarte sau torți. În Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), apare imaginea fixării pămîntului de către Dumnezeu: „Că pămîntul s-au şters de să roade, / Şi de pre dîns să topăsc năroade. / Ce eu l-am întăritu-l de toarte, / De-am aşezat năroadele toate” (Psalmul 74,3; în traducere modernă, „Cutremuratu-s-a pămîntul şi toţi cei ce locuiesc pe el; Eu am întărit stîlpii lui”). Stabilitatea Pămîntului este asigurată, într-o viziune folclorică, de toarte (dar și zguduiturile cutremurelor au aceeași cauză). Și în psaltirea versificată a lui Teodor Corbea (redactată pe la 1705) apar toartele pămîntului: „Clăti-să-vor toate / A pămîntului toarte / Și temeaiele lui / Să vor rumpe din cui” (Psalmul 81,5; în traducere modernă, „strica-se-vor toate rînduielile pământului”). Dicționarele noastre înregistrează sintagmele toartele pămîntului și toartele cerului, dar explicația este aproape tautologică: „Toarta (sau torțile) cerului (sau pămîntului) = toartă sau toarte pe care le-ar avea cerul (sau pămîntul)” (DEX). Imaginea bolții cerești pare a fi cea a unui castron sau a unei oale răsturnate, cu toarte la capete, eventual legate de cele ale pămîntului. Diverse legende și basme în care personajele se agață de toartele cerului sugerează totuși altă plasare a mînerelor. În răspunsurile la chestionarele lui N. Densusianu, publicate de Adrian Fochi, reprezentările nu se leagă într-o imagine coerentă, dar există cîteva elemente recurente: „toartele cerului și pămîntului sînt niște urechi la extremitățile pămîntului și cerului”; „torțile cerului sînt prinse de ale pămîntului”, „toartele sînt unde cerul se leagă de pămînt” (Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, 1976, p. 72) etc. Toartele imaginare sînt plasate undeva la linia orizontului, de aceea la toarta pămîntului înseamnă „departe”, după cum se glosează în Proverbele românilor (Zanne 1901, IX, 502).
În fine, sprințară și fermecătoare prin jocul asonanțelor mi se pare o altă strofă din psaltirea versificată a lui Corbea, în care stăpînirea omului asupra creației este ilustrată de capacitatea lui de a apuca de toarte lucrurile lumii: „Și cum preste fapte / De mîni-ț lucrate / L-ai pus ca să poarte / El toate de toarte” (Psalmul 8,6; în traducere modernă, „Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
