Cum a zguduit 9/11 ordinea mondială

Cu un sfert de secol în urmă, lumea și-a schimbat cursul într-o clipită. Noul mileniu a coincis, în mare măsură, cu venirea la putere a unor noi președinți în SUA și în Rusia, pe atunci cele mai mari două puteri militare ale lumii. Însă atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite au modificat fundamental traiectoria ambelor țări, precum și pe cea a unei Chine în ascensiune, declanșînd o serie de evenimente care aveau să ducă la ordinea geopolitică fragmentată în care trăim astăzi.

Toți cei suficient de în vîrstă își amintesc încă unde se aflau în acea zi fatidică. Unul dintre noi era în Crimeea, celălalt în Khartoum și, chiar dacă eram șocați, nu realizam că asistam la începutul unei noi ere.

În America, puterea hegemonică incontestabilă a lumii, președintele George W. Bush parcursese un drum anevoios pînă la Casa Albă, în urma unei renumărări a voturilor din Florida, soluționată în cele din urmă de Curtea Supremă. În dimineața zilei de 11 septembrie, camerele de televiziune l-au surprins pe președinte citind copiilor într-o școală primară din Sarasota, Florida, unde un consilier i-a șoptit la ureche că țara era atacată. Privirea sa dezorientată prefigura trăsătura care urma să definească politica externă a SUA.

Curînd după aceea, Statele Unite au subordonat orice alt obiectiv securității naționale, abandonînd rolul de lider multilateral pe care îl exercitau din 1945. Începînd cu sfîrșitul anului 2001, secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, a insistat ca SUA să se retragă din Tratatul privind rachetele antibalistice, pentru a putea începe lucrările la un scut antirachetă menit să apere „patria”. Acest lucru a dus la programul de Apărare Terestră pe Traiectoria de Mijloc (Ground-Based Midcourse Defense), care a amplasat rachete în Alaska și California, și care intenționa să facă același lucru și în Polonia, luînd prin surprindere o Rusie slăbită. Printr-o mișcare care nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, președintele rus Vladimir Putin a reacționat prin renunțarea la Tratatul de Reducere a Armelor Strategice (START II).

Între timp, SUA s-au angajat în două războaie majore: în Afganistan, unde intervenția lor a fost legală și susținută de o mare parte a lumii; și în Irak, unde au lansat o invazie fără autorizația ONU. Războiul din Irak a provocat o ruptură internă în cadrul Uniunii Europene: membri fondatori, precum Franța și Germania, i s-au opus, în timp ce membri mai noi, precum Polonia, și alții mai vechi, precum Regatul Unit, au susținut efortul SUA.

Ambele războaie aveau să se încheie cu un eșec, iar președinția lui Bush avea să lase în urmă un cadou otrăvit: oferta – pe cît de grandioasă, pe atît de irealizabilă – a unei eventuale aderări la NATO a Georgiei și Ucrainei, făcută la summit-ul alianței de la București din 2008. Fără termene și fără garanții reale, această promisiune a stîrnit îngrijorare la Kremlin, dar nu a făcut nimic pentru a proteja vreuna dintre cele două țări.

Ascensiunea lui Putin la președinția Rusiei în 2000 părea inițial să prefigureze stabilitate și dezvoltare economică după haosul anilor 1990. Pe 11 septembrie, se pare că a fost printre primii care l-au sunat pe Bush pentru a-și exprima solidaritatea. Dar acest lucru nu a durat mult. În 2003, Kremlinul a expropriat marea companie energetică Yukos, privatizată anterior, și l-a închis pe proprietarul acesteia, oligarhul cu ambiții politice Mihail Hodorkovski. În 2006, fostul spion rus Aleksandr Litvinenko a fost otrăvit cu poloniu-210 la Londra. Iar în 2007, la Conferința de Securitate de la München, Putin a ținut un discurs incendiar în care a acuzat Occidentul de standarde duble, rupînd efectiv cu arhitectura de securitate pe care Rusia și Occidentul o moșteniseră din Războiul Rece.

Combinația dintre unilateralismul american și marginalizarea Rusiei l-a împins pe Putin către un naționalism revizionist, un autoritarism din ce în ce mai sfidător și, treptat, în brațele unui gigant chinez în ascensiune. În august 2008, pe fondul izbucnirii crizei financiare globale și în timpul Jocurilor Olimpice de la Beijing, Rusia a invadat Georgia, creînd un precedent pentru eventuala invazie a Ucrainei.

Dar poate că cea mai fascinantă și mai importantă evoluție se desfășura în Asia. În decembrie 2001, China a aderat la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), cu sprijinul deplin al SUA și al UE. Occidentul a presupus că integrarea comercială va determina modelul economic al Chinei să conveargă către capitalismul liberal. În schimb, China a urmat un model diferit: un capitalism de stat eficient și strict dirijat de Partidul Comunist al țării. Departe de a se atenua, modelul chinez a devenit o pîrghie geopolitică puternică, la care modelul occidental – multe companii care concurează între ele fără susținerea unei strategii de stat – s-a dovedit incapabil să răspundă.

Președintele SUA, Barack Obama, aflat deja la al doilea mandat, a fost printre primii care au reacționat. SUA au renunțat la reformarea OMC și au lansat două acorduri comerciale cuprinzătoare care excludeau în mod explicit China: Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții, care urma să fie abandonat în cele din urmă, și Parteneriatul Trans-Pacific, care a intrat ulterior în vigoare sub denumirea de Acordul Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific, fără arhitectul său american.

În 2012, Xi Jinping a ajuns la putere în China și a început să acapareze autoritatea și controlul asupra societății într-o măsură nemaiîntîlnită de la Mao Zedong încoace. Doctrina sa politică a fost înscrisă în statutul Partidului (alături de cele ale lui Mao și Deng Xiaoping) în 2017, iar un an mai tîrziu, Adunarea Națională a Poporului a abolit limitele mandatelor prezidențiale.

De atunci, Xi a centralizat din ce în ce mai mult puterea și a decuplat viața civilă și academică a Chinei de restul lumii. În 2017, China a blocat WhatsApp și Skype, îngreunînd comunicarea liderilor societății civile și ai mediului de afaceri chinezi cu omologii lor occidentali. Iar în ultimii cinci ani, sute de înalți funcționari și ofițeri militari au fost anchetați, demiși sau eliminați. În urma disparițiilor inexplicabile ale miniștrilor de Externe și al Apărării din 2023, anul acesta a fost epurată aproape întreaga Comisie Militară Centrală.

Lumea ar fi putut lua o altă turnură după 11 septembrie 2001. În schimb, marile puteri au rămas captive unei concepții excesiv de înguste asupra securității și puterii. Statele Unite s-au închis în sine și au îmbrățișat principiul legii celui mai puternic; Rusia, marginalizată și slăbită, a devenit o putere beligerantă revizionistă; iar China și-a transformat modelul economic într-un instrument de putere pe care Occidentul nu știe cum să-l contracareze.

Pentru Europa, aceste evoluții au evidențiat foarte clar un lucru: nu ne mai putem baza pe protecția americană. Europa trebuie să-și construiască o forță militară proprie credibilă pentru a contracara Rusia și trebuie să elaboreze instrumente pentru a-și proteja economia de dirijismul chinez. Rămîne de văzut dacă Europa va urma în cele din urmă această cale.

Javier Solana, fost înalt reprezentant al UE pentru Afaceri externe și Politică de securitate, secretar general al NATO și ministru de Externe al Spaniei, este președintele EsadeGeo – Centrul pentru Economie Globală și Geopolitică. Angel Saz-Carranza este director al EsadeGeo și profesor de Strategie și Politică la Esade.

Copyright: Project Syndicate, 2026

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Credit foto: Wikimedia Commons