Voi găzdui din cînd în cînd la această rubrică autori tineri și foarte tineri care au ceva de spus despre viața și problemele lor. Așadar invitata mea este Alexandra Lupaș, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” din Oradea, care povestește despre adolescență și cum își vede ea viitorul. (Adina Popescu)
Ceea ce urmează să spun ar putea să pară o crimă la adresa cititorilor meticuloși de pretutindeni (ca mine, de altfel). Ar putea la fel de bine să sune ca o jignire la adresa celor care rezolvă integrame și ghicitori și nu își permit să uite vreun detaliu esențial dintr-o frază. Chiar și așa, eu am curajul să spun că îmi place să citesc printre rînduri. Mă găsesc adeseori încercînd să-mi ghicesc viitorul în cele mai mici amănunte, dar sfîrșesc mereu citindu-i textul misterios printre rînduri. Viitorul e un text aparte, greu de descifrat, căci are multe mîzgălituri, litere și cuvinte lipsă, pete de cerneală care pot acoperi paragrafe întregi, colțuri îndoite de pagină sau stropi de cafea uscată, bucăți rupte de hîrtie sau urme de ceară întărită lăsate de lumînarea unui mare scriitor anonim care decide toate astea. Este puțin amuzant, căci în ciuda eforturilor mele nu am reușit să descifrez nimic din ceea ce mă așteaptă. Sincer vorbind, nici nu cred că vreun oricare alt adolescent a reușit să facă acest lucru pînă acum (asta dacă a încercat măcar). Adevărul e că, deși îmi e puțin frică să-l accept, viitorul face parte din mine.
Deși nu mulți oameni înțeleg această atracție pentru scris și citit – în special, adolescenții –, cred că toți tinerii din generația mea ar trebui să-și înceapă o poveste a lor. Știu că o pagină goală, fără început, fără sfîrșit, fără idei sau semne de punctuație, îi terifiază pe cei mai mulți; am o veste bună, totuși: nimeni, dar nimeni nu poate citi povestea altuia, nu o poate corecta, nimeni nu îi poate face o recenzie proastă sau să o interzică în librării. Așa funcționează. E ciudat, știu, dar altfel cine ar mai fi avut curajul să-și înceapă povestea așa cum vrea el, fie cu întrebări, răspunsuri, sfîrșituri, începuturi de sfîrșituri sau sfîrșituri de începuturi? Asta e, de fapt, problema adolescenților legată de viitorul lor. Mulți trăiesc în prezent, cum le place să spună, să trăiască clipa, acel dolce far niente, să se ascundă sub această mentalitate aparent normală, riscantă pe care mai toți adolescenții o au. Mulți nici măcar nu pot concepe viitorul, li se pare că nici nu există sau, cel puțin, nu vor să îl bage în seamă. Viitorul este mereu asociat cu pericolul, cu vagul, cu nesiguranța și probabil toți sîntem speriați de el. E cel mai mare dușman al adolescentului, căci odată cu el, totul se schimbă și nimic nu rămîne la fel. Totul este în schimbare, zi de zi ne plimbăm în trecere pe lîngă momente care par irelevante pentru existența noastră, numai ca seara, cînd ne așezăm în pat și ne citim cele 10, 20, 30 de pagini zilnice dintr-o carte, să ne dăm seama că sîntem cu o zi mai aproape de viitor.
Cînd viitorul îl aduce pe adolescent în pragul transformării în adult, el alege să-l ignore, crezînd că poate așa va rămîne blocat în prezent. De aceea refuzăm mereu să dăm răspunsuri clare la întrebările de genul: „Ce ai de gînd să te faci cînd o să fii mare?”, „La ce facultate te gîndești să dai?” sau chiar și veșnica întrebare pe care o primeam în clasa a VIII-a: „Pe ce profil vrei să mergi?”, de aceea luăm decizii nechibzuite și cîntăm cu muzica la maximum în cameră, de aceea ne distrăm pînă seara tîrziu și ne pictăm pereții în toate nuanțele de verde, mov și albastru, de aceea fugim seara pe plaja din apropierea hotelului și dormim în nisip și dăm interviuri imaginare și ne furișăm în curtea bunicii ca să furăm o găleată de cireșe și ne facem tatuaje cu pasta de la pix și ne certăm și plîngem și fugim dezamăgiți acasă și ne dăm seama că e vîrsta la care, într-adevăr, ținem cu toții viitorul în mînă.
Dar uite că și eu, la rîndul meu, fac parte din această generație și sînt la această vîrstă, așa că vorbesc în calitate de adolescentă care a trăit și trăiește toate astea. Pînă la urmă, toți cititorii știu ce înseamnă, căci nimeni nu scapă de adolescență și de toate nebuniile ei. Poate că specialiștii și toate cărțile astea de parenting modern care acaparează librăriile spun că adolescența este cea mai tumultuoasă perioadă, cu rebeliune și creiere „arse” de către părinți, dar eu cred că este cea mai complexă etapă din viața unui om, pentru că e momentul în care copiii ce am fost odată se transformă în adulți și, deși viitorul ne cam scapă printre degete, noi tot alergăm să-l prindem. Indiferent că ne dăm seama sau nu, viitorul pentru noi este doar un prezent prelungit, este o alegere constantă pe care o facem și care poate sau nu schimba destinul nostru și al altor oameni. De la materia pe care o îndrăgești încă din clasa a cincea și pînă la profilul pe care ți-l alegi la liceu ori primul loc de muncă după terminarea facultății, toate astea sînt alegeri făcute în prezent; de fapt, noi ne lovim de aceste alegeri importante în fiecare clipă a unei zile, deși unele ne par de-a dreptul irelevante. De exemplu eu, chiar acum, la ora 18,04, am ales să mă așez la birou, să încep să scriu acest text și să-mi mîngîi pisica ce toarce pe covor și ascultă hipnotizată sunetul degetelor mele lovind tastatura de la laptop. Ideea e că toate alegerile noastre, în special cele făcute ca adolescenți care se pregătesc pentru adevăratele dileme și probleme ale vieții, sînt o simulare a situațiilor în care vom fi puși în viitor.
Am crezut mereu că într-un fel sau altul ne alegem destinul de mici, căci atunci sîntem în starea noastră cea mai pură și că, indiferent de voința noastră și de ce ne spun adulții, noi știm ce vrem. Sînt destul de convinsă că eu am ținut pentru întîia oară viitorul în mînă atunci cînd primul lucru pe care am ales să-l iau din cutia destinului la aniversarea de un an a fost stiloul. Nu știu dacă mi se părea pur și simplu natural să-l simt încleștat între degete sau dacă mi-a atras atenția luciul lui, însă coincidență nu a fost. Dar cum sînt o ființă atît de analitică în viața de zi cu zi, probabil mi-am zis că am nevoie de încă o confirmare că, într-adevăr, acesta e destinul meu. Și așa ajungem la următoarea dată în care am ținut viitorul în mînă, cînd la primul meu proiect din clasa întîi am ales să prezint în fața clasei basmul meu preferat, „Bucle Aurii și cei trei ursuleți“. Atunci mi-am dat seama că nu există ceva care să mă facă mai împlinită decît comunicarea, în special prin scris și prin vorbe. Atunci am știut că întotdeauna voi iubi să vorbesc despre cărți în public, să rup cîte o bucată din povestea mea pe care să le-o dau și celorlalți și să scriu în fiecare zi una nouă cu stiloul care mi-a decis soarta acum 14 ani. Totuși, mi se pare amuzant că, de multe ori, nu ne dăm seama cum alegerile sau vorbele noastre ne pot schimba complet viitorul.
Am observat totuși că uneori am tendința de a mă alătura acestui curent de „Nu știu ce vreau să mă fac, oricum mai am timp să mă gîndesc”, ceea ce nu mă reprezintă deloc. Sînt genul de persoană căreia îi place să aibă mereu o viziune investigatoare asupra lumii, în special în tot felul de situații ca asta. Nu îmi place să mă pierd prin mulțime, să mă mulez pe culorile pale ale societății, nu mi-e tipic, căci eu sînt definiția culorilor aprinse. Strălucesc în întuneric. Iar faptul că, uneori, și eu stau pe gînduri în privința viitorului meu, al societății umane, al planetei, al universului este întocmai dovada că și eu sînt o adolescentă. Așa că, pînă la urmă, ce înseamnă să citești printre rînduri? Nu știu dacă ar fi corect pentru cititori și pentru mine să dezvălui această taină. Poate ar fi mai bine să las acest lucru nedescifrat.
Credit foto: Wikimedia Commons
