Cum se împart profiturile

Unele dintre dilemele importante ale societății românești din ultimii ani au fost: cum se împart cîștigurile? Cine beneficiază de pe urma inițiativei economice: investitorii sau angajații? Răspunsurile diferă. Economiștii de stînga vor susține și vor fi gata să o demonstreze cu cifre că munca este dezavantajată față de capital. Un argument în acest sens este nivelul de impozitare redus al profitului față de cota de contribuție socială mare. 

Trebuie aduse, însă, cîteva amendamente. Pe de o parte, doar criteriul taxelor și impozitelor nu este complet relevant pentru judecarea capitalului sau a forței de muncă. Investitorii trebuie să plătească multe alte „taxe” pentru a începe o afacere, de la autorizațiile necesare pentru construcții sau pentru racordarea la utilități, de exemplu, pînă la amortizarea investiției. 

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că, atunci cînd se hotărăsc să înceapă o afacere, investitorii își asumă riscuri. Cel mai important dintre ele este să piardă o parte sau toți banii pe care i-au mobilizat pentru a începe un business. Este un risc pe care economiștii de stînga îl ignoră sau de care sînt prea puțin interesați. Acestora li se pare că investițiile sînt de la sine înțelese și că deținătorii de capital au obligația să creeze locuri de muncă. Se uită prea ușor că în economia globală este o adevărată competiție pentru capital, că investitorii își fac calcule sofisticate referitoare la „geografia” în care să își plaseze banii, iar statele aruncă „în luptă” o serie de beneficii pentru a păstra sau atrage investitori.

De aceea, doar o analiză de tipul „cine plătește mai multe taxe sau impozite”, capitalul sau munca, nu este suficientă și nici relevantă. Este nevoie de o abordare mai complexă. 

În primele două decenii de economie de piață, modelul distribuției profitului era destul de simplu. Proprietarul companiei își asuma riscul, el conducea afacerea și tot el primea beneficiile, adică profitul. Imaginea antreprenorilor români nu era neapărat cea mai favorabilă, pentru că mulți dintre ei erau priviți ca niște capitaliști veroși, gata să încalce regulile sociale pentru a obține profit.

În ultimii ani, situația companiilor a devenit mai sofisticată. Unele firme antreprenoriale au fost listate la Bursa de Valori de la București, iar acest lucru a însemnat un pas diferit pentru proprietarul companiei. Pe de o parte, acesta a trebuit să accepte alături de el o mulțime de mici alți acționari, care au cumpărat titlurile tranzacționate pe piață. Pe de altă parte, investitorul a fost de acord ca firma sa să respecte reguli de transparență specifice pieței de capital. Avantajul oferit de aceste schimbări a fost obținerea de capital, adică bani care au intrat în firmă sau în conturile acționarului. 

În același timp, împărțirea capitalului și a profitului au devenit mai sociale. Angajații-cheie au primit cote parte din capitalul companiei în ideea de a-i determina să se implice și mai responsabil în activitatea companiei. De asemenea, a început să se aplice o așa-numită participare a salariaților la profit, în sensul că o parte din profitul companiei este distribuit către angajați. 

Tot mai multe companii aplică principiile ESG (environmental, social, governance) care presupun mai multă grijă față de mediu, față de temele sociale ale firmei și introducerea guvernanței corporative. Desigur, toate aceste principii se traduc în cheltuieli mai mari pe care compania trebuie să le facă și care se răsfrîng asupra profitului pe care trebuie să îl încaseze acționarii firmei. 

Statul este un rău exemplu. În ultimii ani, în care politicienii au vrut să încaseze cît mai mulți bani la buget, companiile de stat au fost obligate să plătească 90% din profit către acționarul majoritar, adică la buget. Rezultatul a fost că întreprinderile de stat care au obținut în unele cazuri profituri record (precum companiile din sectorul energetic) au fost decapitalizate de banii pe care ar fi trebuit să îi aloce către investiții. Astfel, chiar dacă au obținut profituri-record (dintr-o conjunctură de piață), companiile energetice se vor trezi peste cîțiva ani că nu au făcut la timp investițiile de care aveau nevoie.

Un caz interesant este compania Toyota. Firma a încheiat anul fiscal (la sfîrșitul primului trimestru al acestui an) cu un profit dublu față de anul precedent (echivalentul a 30 de miliarde de euro). Distribuirea profitului propusă de echipa de management este următoarea: către acționari, șase miliarde de euro; pentru investiții, 10,5 miliarde, iar restul de 13,5 miliarde de euro va fi alocat angajaților, furnizorilor și dealer-ilor care au contribuit la creșterea substanțială a profitului. Evident, atunci cînd profitul este atît de mare, toate părțile sînt mulțumite, dar trebuie remarcată proporția distribuției profitului pe care o are compania japoneză – respectiv, 20% pentru acționari, adică pentru capital, 35% pentru investiții și restul de 45% pentru cei care au contribuit la obținerea profitului. Se poate invoca faptul că Toyota este o companie japoneză, dar chiar și în aceste condiții alocarea profitului poate fi un exemplu și pentru alte firme mari sau mici. Este adevărat, însă, că profitul și procentajul de distribuire diferă de la an la an în funcție de prioritățile companiei, respectiv necesarul de investiții, dorința acționarilor de a încasa dividende și necesitatea de răsplăti eforturile celor care au contribuit la succesul financiar al companiei. Așadar, sînt trei axe care trebuie avute în vedere atunci cînd se decide distribuirea profitului unei companii. 

În România, introducerea impozitului progresiv este văzută ca o formă de penalizare a capitalului și a veniturilor mai mari. S-a discutat mult despre posibila impozitare progresivă a veniturilor salariale, dar impozitarea progresivă ar putea fi aplicată și profitului companiilor. Cu cît profitul este mai mare, cu atît impozitul poate fi mai mare. Este cazul tipic al statului care crede că face o treabă mai bună decît sectorul privat. În realitate, cu o taxare decentă, acționarii companiilor vor administra mai bine banii pe care îi produc, dînd Cezarului ce este al Cezarului.