A devenit un fel de modă: de cîte ori auzi de un sondaj care indică preferința în creștere a compatrioților pentru AUR sau afli că agresiunea rusă în Ucraina a mai făcut un progres teritorial, privești interlocutorul cu mină îngrijorată și spui: „Să știi că mă gîndesc serios să plec din țară...”. Poți adăuga: „Nu pentru mine, ci pentru copilul meu”. Sau poți să o spui de-a dreptul: „E ca în ‘45-’46, cine a fost iute de picior și a plecat înainte să instaleze rușii comunismul a trăit la Paris, cine a fost naiv și a rămas, crezînd că n-o să fie chiar așa de rău, a ajuns la Canal”.
Dorința multor români de a părăsi România îmi este, evident, cunoscută de mulți ani. De fapt, de cînd am început să înțeleg ce e cu mine pe lumea asta, mi-am dat seama că plecarea definitivă din România este o opțiune deschisă în mintea foarte multor români. Cum sînt și eu român, născut, crescut și trăitor în România, nimic din ceea ce e românesc nu mi-e străin. Bineînțeles că motivele pentru care mulți compatrioți au avut și au în minte să părăsească România îmi sînt cunoscute.
Înainte de 1990 se pleca greu, adesea cu riscuri enorme. Mulți treceau ilegal frontiera, mai ales spre fosta Iugoslavie. Riscul era mare: grănicerii și cîinii lor erau special antrenați să prindă și să maltrateze pe cei care încercau să fugă. Un banc din acele timpuri e elocvent. Care e diferența dintre grănicerii unei țări libere și grănicerii unei țări comuniste? Primii stau cu armele îndreptate spre exterior, ceilalți stau cu armele îndreptate spre interior. Puteai fi ucis sau schilodit de către grăniceri. Toți cei prinși mergeau la închisoare pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei. Alții, mulți, rămîneau în Occident după ce plecaseră legal din țară, fie în interes de serviciu, fie la studii, fie în excursii, fie în vizită la rude. Tocmai pentru că românii profitau de asemenea ocazii și nu se mai întorceau în țară, ieșirile spre Vest erau rar aprobate de regim. Puțini, foarte puțini, dramatic de puțini erau cei alungați pur și simplu de regim, oameni forțați să plece din România pentru ca regimul să scape de ei – e vorba despre disidenți de a căror soartă se interesa Occidentul. Abia aceștia, repet, extrem de puțini, erau cu adevărat surghiuniți. În orice caz, asemenea plecări, indiferent de modul în care se petreceau, stîrneau reacții administrative dure: confiscări de bunuri, retragerea cetățeniei, hărțuirea rudelor rămase în țară, uneori chiar condamnări penale. Totodată, regimul urmărea diminuarea pînă la întrerupere a relațiilor românilor plecați cu cei rămași, fie ei rude, prieteni, colegi.
S-a discutat mult despre motivele reale pentru care românii părăseau țara înainte de 1990. Cei mai mulți invocau lipsa libertății. Există, totuși, convingerea că motivul real era mai degrabă de natură economică, în cele mai multe din cazuri. Sărăcia din România comunistă exaspera pe toți cetățenii. Mîncarea proastă și distribuită pe cartelă, restricțiile la încălzire pe timpul sezonului rece, livrarea gazului și a curentului electric cu program duseseră nivelul de trai general atît de jos, încît o banală ciocolată elvețiană, o pereche de blugi, o pungă cu boabe de cafea sau o pereche de ciorapi de bună calitate țineau de domeniul luxului. Că unii își aduc aminte altfel, e treaba lor. Faptul este, însă, fapt: comunismul ne sărăcise rău de tot, inimaginabil de rău pentru un tînăr român născut după 1990. Iar oamenii se mișcă, în mod natural, căutînd contextul economic și social în care trăiesc mai bine. Pe mulți îi rușina invocarea sărăciei ca motiv de plecare din țară și socoteau că e cumva mai nobil, mai demn, să invoce conștiința și nu foamea cînd erau întrebați de ce au părăsit țara. „Am părăsit țara mea în căutarea libertății” suna mai bine decît „am părăsit țara mea în căutarea unui nivel de trai decent”, inclusiv în ochii țărilor care îi primeau pe românii emigranți. Nu e mai puțin adevărat că ambele motivații, de fapt, se împleteau. Viața de grotă pe care o trăiam noi în România comunistă presupune nu doar foame, ci și robie, nu doar privațiuni, ci și frică și spălare pe creier. Totuși, dovada cea mai bună că motivația celor care plecau în comunism era economică și nu politico-civică este că această emigrare nu s-a oprit după ce regimul comunist a căzut și gradul de libertate în societate a crescut tot mai mult.
După 1990, dorința de emigrare a românilor a rămas aceeași, doar că, de data asta, era mai ușor de înfăptuit. Iar după 2007, după anul integrării noastre în spațiul liberei circulații numit Uniunea Europeană, de la dorință la realizarea ei este mai puțin de un pas. Și astăzi, românii continuă să-și părăsească țara, deși este evident că nu mai e deloc același lucru ca înainte de 1990. Ei se pot întoarce oricînd, rudele și prietenii lor pot merge oricînd să-i viziteze, iar motivul de conștiință („vreau să fiu liber”) nu prea mai poate fi invocat. Acum, cei mai mulți pot spune deschis și fără rușine: am plecat/plecăm ca să trăim mai bine. Într-adevăr, România nu a putut să se organizeze social astfel încît munca să fie răsplătită corect și rezultatele muncii să se vadă imediat în comparație cu rezultatele nemuncii și hoției.
Mai nou, însă, după cum spuneam, prinde tot mai mult ideea fugii de frica georgismului sau a rușilor. Succesul acestei idei mă întristează profund. Disponibilitatea românilor de a-și lăsa țara baltă dacă se întîmplă să treacă, iarăși, printr-un episod istoric neplăcut mă irită. Chiar așa de lași sîntem? Chiar atît de – iertați-mă, dar nu găsesc alt cuvînt mai potrivit oricît aș căuta – căcănari?
Patriotismul este un sentiment complet deteriorat la noi. Atașamentul la propria țară și responsabilitatea pentru comunitate sînt, la fel, complet alterate de înțelegeri și practici smintite. În plus, o motivație diabolică se aude tot mai des: România nu a fost bună cu mine, de ce să fiu eu bun cu ea? Nu e vorba despre egoism, e ceva mai grav. Confuzia între mediul socio-cultural în care ne naștem și trăim, pe care îl numim „țară”, și statul condus de politicieni sau locurile și experiențele nefericite, traumatizante, pe care le trăim sau grupuri mai mari sau mai mici de compatrioți care se comportă prostește sau golănesc este teribilă. Să ceri Guvernului sau celor cu care intri în contact să-ți dea mai mult decît îți dau este acceptabil. Poate că nu e rațional, poate că nu e meritat, dar e acceptabil. Dar să ceri țării tale să-ți dea mai mult decît îți dă este la fel de stupid pe cît este să nu pricepi că singurul mod real de a te apăra pe tine însuți este să-ți aperi țara cînd e pusă în primejdie.
