Mitologia chineză abundă de culoare, ticsind în țesătura sa narativă nuanțe din cele mai variate: biciușca roșie a lui Yandi (zeul soarelui), cu care separa plantele medicinale de cele otrăvitoare, dragonul cu lumînare cu piele roșie, care, atunci cînd expira, „forma o pînză de nori purpurii” (Miturile Chinei antice, 1987: 44) care aducea ninsoarea și iarna, pietricelele în cinci culori folosite de Nüwa ca să dreagă cerul rămas fără propteală, palatele de aur ridicate pe munții sacri, cu balustrade din jad alb, în care stăteau nemuritorii (73), dragonii albi de la trăsura lui Nüwa și norii galbeni care-i învăluie carul (80), piatra neagră care încălzește la vreme de ger și cîte și mai cîte. În toate aceste povești, culorile nu sînt alese doar pentru delectare, ci poartă sensuri adînci, încărcate de simboluri. De altfel, Liu Xie (465-522), unul dintre marii teoreticieni ai literaturii chineze, remarca, în Inima literaturii ca cizelare a dragonului, această calitate a culorilor de a nu fi simple podoabe textuale, ci elemente care dau strălucire și viață scrierii, fiind strîns legate de ritmul anotimpurilor și de stările sufletești ale oamenilor, capabile să unească frumusețea formei cu profunzimea sensului.
Culorile fac parte integrantă și din construcția imaginilor simbolice foarte „prizate” în poemele clasice chineze, aglutinîndu-se în catagrafia imuabilă la care făceau apel poeții. Drept care, o seamă dintre culori compun chiar și faimoasele aluzii literare (diangù), acele figuri care, prin secvențe emblematice din mitologie și istorie, evocă simultan textul-sursă și noul context, adîncind sensurile și experiența de lectură. Prin urmare, culoarea nu este doar un ornament estetic, ci un cod cultural stabil, purtător de sensuri precise și recognoscibile pentru cititorul cultivat. În acest sens, un exercițiu de erudiție hermeneutică este poemul lui Li Shangyin (813-858), Jǐnsè, tradus cu măiestrie de Florentina Vișan drept „Citera în brocart înflorat” (Trepte de jad, 1990: 159-160). Poemul este înțesat de aluzii, iar două dintre ele sînt cu deosebire vizuale și coloristice. Prima este cea referitoare la Wangdi, regele țării Shu, care, conform unei istorisiri, la care apelează și traducătoarea, cuprins de tristețe din cauza morții iubitei, s-a prefăcut în pasărea dùjuan, care scuipă sînge de fiecare dată cînd țipă, iar sîngele ei se preschimbă apoi în flori roșii. În chineză, roșul nu e menționat direct în text, dar există dincolo de cuvinte, încapsulat în straturile subtile de sens și emoție ale aluziei, putînd, astfel, să acapareze retina imaginarului celui care înțelege referința. În română, structura compactă a aluziei este demantelată, pentru ca apoi să fie etalată și absorbită în mod maiestuos în întregul textului, iar roșul se imprimă direct, dominator și pulsatil: „Inima lui Wangdi în primăvară / De dor e preschimbată-n dujuan, / Culoarea roșu sîngerie rară”. A doua aluzie se constituie în jurul cuvîntului Lántián, un munte faimos încă din antichitate pentru jadul său minunat, atît de pur încît, în legende, „iscă fum”. În imaginarul poetic, această trimitere nu descrie geografia locului, ci condensează sensuri care țin de frumusețe, noblețe sau raritate.
Dacă în poemele clasice culorile funcționează ca simboluri în urzeli încărcate de sens, recunoscute de cititorul cultivat, în teatrul clasic chinez ele devin un cod vizual pentru spectator. În opera tradițională, acest cod cromatic se aplică pe chipul actorilor prin pictură elaborată (sau măști), fiecare culoare avînd un sens precis. Fușerind, amintim că roșul aprins simbolizează curaj și loialitate, negrul indică imparțialitate, forță și hotărîre, dar poate sugera și asprime ori duritate, în funcție de rol, galbenul poate exprima trădare, ambiție sau cruzime, dar și autoritate imperială, albastrul sugerează curaj, încăpățînare sau fire rebelă, dar și corectitudine fermă, albul poate indica trădare sau moarte, iar verdele, nebunie sau impulsivitate. Teatrul clasic este, astfel, un spectacol de simboluri, unde binele și răul sînt dăltuite în mod vădit, iar moralitatea este parte integrantă semnificativă, lesne de decodat prin intermediul culorilor.
Această funcție semnificativă a culorilor se extinde dincolo de răsfățul ochilor prin literatură și artă, pătrunzînd în organizarea socială, morală, politică și cosmologică a culturii chineze. În acest sens, merită menționată propensiunea filosofiei confucianiste de a anina o funcție morală și socială culorilor, pe care le-a împărțit în două mari categorii: culorile fundamentale – asociate celor cinci direcții, anotimpuri și elemente din cosmologie (albastru-verde, roșu, galben, alb, negru), considerate pure, proprii uzului ritualic, reprezentînd ordinea corectă și virtuțile morale – și cele intermediare sau secundare – obținute prin amestec și, ca atare, văzute drept impure și mai puțin onorabile, care pot îndepărta de „calea cea dreaptă”. Bunăoară, în acord cu toată filosofia sa despre organizarea armonioasă a societății și a lumii în general, Confucius subliniază că există o dimensiune ierarhică a culorilor, ceea ce înseamnă că anumite nuanțe erau socotite drept prea fastuoase pentru activitățile domestice uzuale. Astfel: „Omul ales nu foloseşte ţesături de culoare mov închis sau violet decît pentru reverele veşmintelor de ceremonie. La hainele obişnuite de casă nu foloseşte roşu sau purpuriu” (Analecte, 175). Așadar, în congruență cu principiile din artă și literatură, culorile depășesc chenarele estetice ca să prescrie statutul, respectul față de rînduiala cosmică și apartenența la un cod moral. Respectarea riturilor coloristice însemna alinierea comportamentului uman la ordinea universală, iar asta garanta nu doar armonia socială, ci și prosperitatea și legitimitatea conducerii.
O teorie care armonizează totul este cosmologia corelativă a celor cinci elemente (wuxíng), care presupune asocierea fiecărui element cu o culoare specifică, un anotimp și o direcție. Drept care, lemnului îi corespunde verdele, focului roșul, pămîntului galbenul, metalului albul, iar apei negrul. Aceste corespondențe nu erau simple convenții cromatice, ci parte dintr-o viziune ciclică și interdependentă asupra lumii și istoriei: fiecare dinastie era susținută de un element și de culoarea lui, iar trecerea la o nouă dinastie însemna o schimbare în ordinea cosmică, marcată vizibil prin culori în ritualuri, arhitectură și vestimentația imperială. Potrivit Analelor maestrului Lü, aceste asocieri explicau succesiunea și legitimitatea dinastiilor. De pildă: „La întronarea Împăratului Galben, Cerul a făcut să apară furnici și rîme uriaşe. Împăratul Galben a spus: Energia Pămîntului e mai presus de toate. Ca atare, el a privilegiat culoarea galbenă şi şi-a concentrat activităţile asupra pămîntului. La venirea pe tron a lui Yu (întemeietorul dinastiei Xia), Cerul a făcut să apară plante şi copaci ce nu mureau toamna şi iarna. Yu a spus: Energia Lemnului e mai presus de toate. Ca atare, el a privilegiat culoarea verde și și-a concentrat activitățile asupra pădurii” (Istoria gîndirii chineze, 2001: 198).
O vorbă spune că „din galben se nasc yin-ul și yang-ul”, ceea ce înseamnă că galbenul reprezintă centrul și echilibrul universal. În contextul culturii chineze, care s-a dezvoltat în jurul Fluviului Galben, cu un împărat legendar precum Împăratul Galben, această simbolistică devine și mai semnificativă. În plus, galbenul este culoarea zeiței Nüwa, cea care a creat oamenii din lut galben, asociind astfel această nuanță cu fertilitatea și viața. Galbenul este și culoare imperială, simbolizînd autoritatea supremă, legitimitatea puterii și armonia cu ordinea cosmică, fiind folosită la confecționarea veșmintelor împăraților, dar și în decorațiunile palatelor și în ritualurile oficiale.
După galbenul din timpul Împăratului Galben a urmat (albastru)-verdele, care, dincolo de semnificații care-l dau drept simbol al prosperității, armoniei și vitalității, este poate mai cunoscut prin prisma unei istorisiri populare. Una dintre versiuni spune cam așa: odată, undeva, o nevastă de negustor i-a făcut bărbatului ei o pălărie verde pe care s-o pună pe cap de fiecare dată cînd pleca de acasă cu treburi. Prilej cu care vecinul binevoitor, croitorul satului, îl zărea și știa că soțioara era rămasă acasă, singurică și neconsolată, drept care se ducea la ea și-o iubea cu foc. Așadar, semiotica „pălăriei verzi” în cultura chineză evocă infidelitatea conjugală a femeilor, nu și pe a bărbaților – pentru aceștia, limba chineză a plăsmuit alte expresii colorate.
Dacă unele căsnicii se deznodau sub înrîurirea verdelui, pentru altele se încheia legămîntul, dar numaidecît sub ocrotirea roșului. De altfel, conform tradiției chineze, există un întreg instrumentar nupțial colorat în roșu: lectica în care este purtată mireasa de la casa ei la casa mirelui, vălul care îi tăinuiește ochii, straiele de nuntă, invitațiile, decorațiunile, plicurile cu darul de nuntă (hóngbao). Roșul este semn de bun augur, sinonim cu fericirea și prosperitatea, învăluind astfel întreaga ceremonie într-o atmosferă auspicială și protectoare.
Dincolo de orînduiala socială și domestică, roșul este strîns legat și de anumite ideologii politice, mai cu seamă cea care a pus stăpînire pe mentalul chinez în perioada maoistă. Sintagme precum „soarele roșu”, „teroarea roșie” sau „armata roșie” erau instrumente de disciplinare a gîndirii și a comportamentului social. Prin lentila lui Foucault (Surveiller et punir: Naissance de la prison, 1975), culorile devin aici tehnologii ale puterii: ele produc norme, leagă indivizii de structuri instituționale și modelează comportamentele, percepțiile și relațiile de autoritate. Astfel, roșul lasă în urmă simbolistica bucuriei de nuntă și devine o marcă a controlului ideologic, omniprezent, influențînd modul în care oamenii se raportează la putere și comunitate. Dincolo de diferențele de epocă, se poate observa o continuitate simbolică între perioada imperială și cea maoistă, cel puțin în privința culorilor, care rămîn instrumente de putere și normare socială. În perioada imperială, galbenul centraliza autoritatea împăratului și ordinea cosmică, iar folosirea lui era strict reglementată, reflectînd armonia dintre cer și pămînt. În perioada maoistă, roșul preia un rol similar, devenind semnul mobilizării colective, al disciplinei ideologice și al puterii Partidului și, mai cu seamă, al lui Mao însuși, transmițînd prin simpla prezență a culorii un mesaj constant de conformitate și loialitate.
Conform filiației dinastice din Analele maestrului Lü, după verde venea albul, apoi roșul, iar la urmă negrul. Albul și negrul, deși mai puțin spectaculoase, marchează la rîndul lor circumscrieri morale și sociale: albul purifică și simbolizează doliul, iar negrul concentrează solemnitatea și gravitatea.
Această eboșă despre filosofia culorilor în China, spicuind de prin mitologie, poezie, teatru, filosofie și politică, arată cum culorile sînt integrate într-o viziune mai amplă asupra lumii ca sistem interdependent, în care valoarea nu stă doar în manifestarea sa exterioară, ci în rețeaua coerentă de legături cosmice, sociale și morale care o susțin.
Paula (Pascaru) Teodorescu este traducător și lector universitar dr. la Secția de Limba Chineză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
