Natura expresivă, manifestă, dar incorporală și remarcabil de tăcută a omniprezentelor culori le predispune în cel mai înalt grad analogiilor și sinesteziei. Asocierile culorilor cu alte entități mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin senzoriale – sunete, tonuri muzicale, litere, numere, astre, stări termice, zile ale săptămînii, temperamente, afecte, valențe morale etc. – sînt deja clasice. Culorile, „firi” vizuale, se află într-o remarcabilă simbioză cu lucrurile complementare lor, cu lucrurile a căror componentă optică e în cea mai mică măsură importantă.
Fiind un prim gest de aducere a culorilor în lume, Geneza are și o dimensiune „cromatopoietică”. „Să fie lumină!” marchează momentul în care culorile se nasc și devin vizibile: culoarea apare, e relevantă tocmai prin faptul că lumina ne permite să o vedem, la fel cum lumea creată învie și e deplină abia prin apariția viețuitoarelor și a omului care să o locuiască.
Culorile au o infinitate de nuanțe. Între albastrul cel mai închis și albastrul cel mai deschis se află un număr nesfîrșit de tonalități. Dar ce e, atunci, „albastrul”? Numitorul comun al tuturor nuanțelor de albastru – pare să fie răspunsul corect. Dar cum arată, cum recunoaștem, totuși, albastrul? După modelul ideilor platoniciene, culorile lumești par să fie și ele o manifestare estompată, chiar dacă recognoscibilă, a culorilor pure, „ideale”. Putem recunoaște „albastrul” la fel cum putem identifica un cerc chiar și fără să fi văzut vreodată cercul perfect, „ideea de cerc”.
Nuanța cea mai închisă a oricărei culori e, practic, negrul. La fel cum cea mai deschisă nuanță cromatică tinde către alb. Posibilitatea de anihilare a culorii rezidă în însăși natura ei. Diversitatea cromatică poate fi anulată prin excesul nuanțelor, iar simpla prezență a culorilor nu exclude derapajele alb-negru.
În contrast cu accepțiunea fizică, newtoniană, potrivit căreia culorile provin din descompunerea luminii albe, Rudolf Steiner crede că interacțiunea luminii cu întunericul e cea care dă naștere culorilor: lumina văzută prin întuneric e roșie, întunericul văzut prin lumină e albastru. Roșul auroral e, astfel, lumina solară care străbate întunericul pe cale să se destrame al nopții. Iar albastrul cerului e întunericul cosmic care răzbate prin stratul de lumină al atmosferei. Științificește corect sau nu, sună bine.