„Nu eşti niciodată atît de mare cum crezi, dar nici atît de mic cum ţi-e frică să fii.” (Otto Kernberg, psihiatru și cercetător)
Ce se întîmplă cu noi atunci cînd relațiile nu mai sînt loc de întîlnire, ci teritorii în care ne reglăm rușinea, invidia și dorința de validare? Adevărul e că fiecare dintre noi poartă un nucleu narcisic. Fiecare avem nevoie să fim validați, văzuți, oglindiți cu bunătate. Cînd nu ne-am simțit niciodată suficienți, cînd am fost crescuți în rușine sau comparație, vom folosi relațiile ca pe un loc de reglare de sine de tipul: te „ascult” doar ca să mă simt eu mai echilibrat, te „sprijin” doar ca să-mi reconfirm că eu sînt cel sănătos și bun, te „ajut” doar ca să-mi confirm generozitatea, iar nucleul meu narcisic e menținut în familiaritatea sa. Aceste comportamente de ajutor nu sînt despre iubire, ci sînt un spectacol de putere a narcisicului vulnerabil.
Narcisismul e un mecanism universal, al tuturor, nu o patologie rezervată doar „celorlalţi”. Termenul a ajuns să fie folosit ca etichetă morală, un fel de „diagnostic de caracter” aruncat asupra celor care caută atenţie. În realitate, toţi avem un nucleu narcisic necesar: e zona psihică ce ne spune că „merităm să existăm”, „contăm”, ne susţine stima de sine. Diferenţa o fac gradul şi felul în care acest nucleu e calibrat de experienţele timpurii – acceptare constantă, validare condiţionată sau respingere trăită. Atunci cînd am primit iubire doar cînd am făcut performanţă şi am fost ridiculizați ori ignorați cînd eram vulnerabili, apare o ruptură între sinele autentic şi un sine idealizat, dorit. În acest spațiu se dezvoltă mai tîrziu narcisicul vulnerabil, în exterior timid, cerîndu-și scuze că deranjează, sau cu exprimări defensive prin reacții pasiv-agresive, iar în interior simțindu-se plin de ruşine şi de fantezii de grandiozitate neexprimate. Cercetarea ultimilor ani confirmă că dimensiunea vulnerabilă merge mînă în mînă cu anxietatea, depresia şi sensibilitatea la critică.
Rănile care amplifică latura narcisică sînt date de un ataşament ambivalent/dezorganizat, în care iubirea vine şi pleacă imprevizibil, de o supraevaluare condiţionată și o invalidare emoţională de genul „te iubesc doar cînd eşti impecabil” (cu sensul de perfect), vine pe un temperament sensibil care are o reactivitate neurobiologică crescută la dispreţ şi respingere, dar și pe o stare de rușine timpurie internalizată (de tipul mesajului: „sînt greșit”), devenind lentila prin care ne interpretăm eşecurile. Așa ne putem explica de ce, în momente de stres, persoane aparent „modeste” reacţionează cu defensivitate narcisică: retragere, pasiv-agresivitate, devalorizarea celuilalt.
O emoție greu de recunoscut și acceptat este invidia pe care o simțim. Aceasta este dată de comparaţia socială și apare cînd altul deţine ceva ce ne dorim şi simţim că diferenţa ne micşorează valoarea. Literatura o clasifică drept emoţie autoconştientă, alături de ruşine şi vină – deci nu e o emoție primară (nu are o expresie facială universală, cum are frica), ci necesită reprezentarea sinelui în raport cu ceilalţi. În acest context, o formă subtilă a manifestării ei în dinamica relațiilor este agresivitatea relațională, acele comportamente indirect ostile, care au ca scop deteriorarea relației celuilalt cu sine sau cu grupul social prin excludere, bîrfă, invalidare sau manipulare emoțională. Aceste comportamente sînt adesea mobilizate de persoane cu un profil de narcisism vulnerabil (o configurație de trăsături ce include hipersensibilitate la respingere, rușine latentă, stimă de sine oscilantă și tendința de a răspunde cu ostilitate defensivă în fața unei amenințări percepute la adresa valorii personale).
În astfel de relații nu mai funcționează un spațiu de întîlnire între două persoane diferite, ci există un teren de reglare narcisică. Celălalt devine un stimul care activează propria instabilitate internă. Admirat pe jumătate, dar și invidiat, este redus treptat la o imagine controlabilă: prea intens, prea dezechilibrat, imatur, arogant, instabil. În realitate, ceea ce se manifestă este teama de a nu fi suficient prin comparație cu celălalt. În astfel de cazuri, succesul, curajul sau dezvoltarea celuilalt sînt percepute nu ca surse de inspirație, ci ca amenințări la propria imagine de sine. Apare astfel un dublu fenomen: o parte admiră, dar o altă parte, inconștientă, disprețuiește sau invidiază. Pentru a se gestiona acest conflict interior, relația devine distorsionată, iar celălalt este etichetat.
Spre a-și proteja imaginea de sine, persoana vulnerabil-narcisică poate apela la strategii de discreditare subtilă, adesea justificate sub forma grijii: „Îți spun pentru că-mi pasă”, „Mă îngrijorează ce observ”, „Vreau doar să te protejez”. Dar aceste afirmații, deși formulate într-un limbaj al empatiei, funcționează ca instrumente de manipulare simbolică și plantare a îndoielii. Aici intervine „efectul victimei virtuoase”, adică tendința oamenilor de a percepe victimele declarate ca fiind mai morale, mai oneste și mai demne de susținere decît persoanele care nu revendică un statut de victimă. Astfel, asumarea rolului de victimă devine o strategie de putere, care crește statutul moral al celui care „avertizează” și îl decredibilizează pe cel acuzat, fără a necesita confruntare directă sau o asumare a intenției ostile.
Narcisicul vulnerabil este una dintre formele mai puțin vizibile de narcisism, adesea confundată cu sensibilitatea sau timiditatea. Spre deosebire de narcisicul grandios, care caută atenție prin exhibiționism și superioritate, narcisicul vulnerabil se simte special, dar rănit, și reacționează prin retragere, rușine sau dispreț pasiv, prin scindare (totul e alb sau negru), prin proiecție (le atribuie celorlalți disprețul sau intențiile negative pe care le simte el însuși, gîndește urît despre ceilalți fără a avea vreo justificare factuală în realitate), prin devalorizare (cînd cineva nu îi oferă validare, acela devine „prost”, „invidios”, „mediocru”) și prin tipare de fantezie, retrăgîndu-se într-o lume imaginară în care este genial, neînțeles, sacrificat. De multe ori, persoanele care funcționează în zona vulnerabilității narcisice sînt structuri dependente și aleg să fie în preajma unor personalități dominante (partener alfa, oameni cu vizibilitate publică etc.), astfel ca prin alăturarea cu acestea să-și aline nevoia de siguranță și de a se simți văzute. Sînt mecanisme care apar frecvent la persoane cu narcisism vulnerabil – tip de structură psihologică în care stima de sine este instabilă și dependentă de validare externă, cu hipervigilență la critică, care interpretează feedback-ul ca atac personal și reacționează prin contraatac, furie, negare sau gaslighting (manipularea simțului realității). Unele persoane sînt retrase, dar în interior resentimentare, par introverte, se simt adesea neapreciate și nedreptățite, oscilînd între inferioritate și fantezie, mascînd rușinea simțită în dispreț, protejîndu-se printr-o atitudine de superioritate morală sau intelectuală, nefiind susținute în realitate de o identitate solidă. Sînt dependente de validare, au o mare nevoie de admirație, dar nu o cer direct, ci o obțin pasiv, prin suferință sau victimizare.
A vorbi despre narcisismul vulnerabil nu înseamnă a stigmatiza, ci a înţelege o organizare defensivă pe care o purtăm cu toţii în noi, în grade diferite. Invidia este partenerul de dans al acestei zone din noi, o emoţie firească, dar proscrisă, care ne avertizează unde încă ne doare rana valorii. Cînd o ascultăm fără moralism, puterea ei distructivă scade, iar nucleul narcisic, necesar pentru stima de sine, poate deveni mai flexibil și mai empatic. În loc să ne ascundem sub platoşa idealizării sau să dispreţuim succesul altora, putem folosi oglinda celuilalt pentru a creşte, nu pentru a ne fragmenta. În tradiții culturale occidentale, invidia figurează printre „cele şapte păcate capitale”, deci are încărcătură morală. Gîndirea fixă, rigidă, percepe accesul altcuiva la ceea ce ne dorim ca pe o amenințare la propriul vis de a realiza acel lucru. Compararea cu ceilalți este unul dintre cei mai puternici predictori ai narcisismului vulnerabil, iar nemulțumirea este starea care ne otrăvește și ne împiedică onestitatea și creșterea internă.
Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Aceiași noi. Cînd sensul viitorului e în trecutul nostru, Editura Humanitas, 2024.
