Cuvîntul neaoșism, a cărui istorie se poate reconstitui în mod destul de credibil, este un foarte bun indicator al dezbaterilor pe teme lingvistice din secolul al XX-lea, al atitudinilor față de limbă și al ideologiilor care le-au stat la bază. Termenul este un derivat cu sufixul -ism din adjectivul neaoș (a cărui origine este nelămurită) și are două sensuri consemnate în Dicționarul limbii române (DLR): „cuvînt sau expresie care are un căutat aspect autohton, arhaic sau popular” și „tendință în literatură caracterizată prin abuzul de cuvinte arhaice și populare (rare)”. Creația lexicală neaoșism a apărut în context polemic și a continuat să marcheze o poziție și o atitudine ironic-depreciativă. Dicționarul academic indică drept primă atestare anul 1959, cînd termenul a fost folosit de Iorgu Iordan într-un articol de cultivare a limbii. De fapt, neaoșism apăruse deja în perioada interbelică și sursa lui e destul de certă, pentru că inițial a fost folosit aproape în exclusivitate de un autor care chiar și-a asumat creația: eseistul D.I. Suchianu, critic cinematografic și literar, colaborator la Viața Românească, Adevărul, Adevărul literar și artistic etc. Suchianu a folosit cuvîntul în 1929, într-o cronică semnată D.I.S.: „Tradiția literară este în sensul unei manii a «neaoșismului». Ultimul zgîrie-hîrtie se crede dator să concureze pe Ureche și Costin” (Adevărul literar și artistic, 9.06.1929). Asumarea clară a paternității termenului apare într-un articol clar polemic, „Româneasca de după război“, publicat cu un an mai tîrziu: „«Neaoșismul» – iată cum aș îndrăzni să numesc această primă particularitate a scrisului literar românesc de după război” (Viața Românească, nr. 6, 1930). Articolul ilustrează o anume percepție a folosirii limbii în epoca aceea, ca episod al conflictului între tendințele de modernizare și cele de conservare și revitalizare a arhaismelor. Taberele nu erau strict estetice, ci reflectau și ideologii ale vremii, în lupta dintre modernizare și tradiționalism. Purismul latinist al secolului al XIX-lea fusese, în mare măsură, unul modernizator, introducînd masiv în română împrumuturi latino-romanice adaptate, mai ales din sfera culturii. Purismul tradiționalist al neaoșismelor – mai puțin articulat, dar reflectat în atitudini și practici ale scrisului – evita neologismul și prefera fondul lexical vechi și popular, indiferent de origine. Dacă în secolul al XIX-lea unii intelectuali (ca Alecu Russo) erau îngrijorați că noua limbă cultivată nu va mai fi înțeleasă de oamenii simpli, generînd o ruptură profundă în societate, în perioada interbelică alți intelectuali credeau că arhaismele și cuvintele populare au devenit deja de neînțeles pentru cei mai mulți vorbitori. În ambele cazuri este vorba de percepții subiective, dar e totuși impresionantă schimbarea, mai bine zis dublarea direcției îngrijorării: nu numai față de obstacolul neologismului, ci și față de cel al arhaismului. În articolul citat, Suchianu afirmă că „naturaleţa şi proprietatea fiind sacrificate în folosul purităţii, începem a scrie fraze pe care un român pur şi simplu nu le mai înţelege” (p. 311).
Încet-încet, termenul neaoșism, folosit în mai multe articole de Suchianu, a fost preluat și de alți autori ai epocii. Atitudinea de respingere a arhaizării ornamentale era împărtășită de mai mulți; o găsim la Camil Petrescu, în „Delimitări critice – Limba literară“, articol din 1924 reluat cu completări în volumul Teze și antiteze (1936): „Privilegiul acesta e acordat îndeobşte cuvintelor așa-zise neaoș românești și el e suficient să consacre un scriitor. De aci şi goana atîtora dintre poeţi şi prozatori după asemenea cuvinte. Arhaismul colorat, provincialismul surprinzător înfloresc în scrisul lor ca nişte floricele în caligrafia unor copiști”. Purismul arhaizant ca fenomen al perioadei interbelice era respins și de Alexandru Graur, în articolul „Neologismele“: „Puritatea vocabularului a devenit şi la noi, de vreo cîţiva ani, o chestiune capitală. Întrebuinţarea unui cuvînt nou este socotită de unii o calamitate mai gravă decît o inundaţie sau un cutremur. Avem astăzi o adevărată eflorescenţă de purişti” (din Revista Fundațiilor Regale, nr. 8, 1937, p. 347). Și la Graur apare constatarea că arhaismele reintroduse în uz nu sînt înțelese de vorbitori, mai ales de tineri: „Pentru a menţine «unitatea limbii», puriştii dezgroapă adesea arhaisme moarte de sute de ani (în general cuvinte slave, ungureşti, greceşti etc., care şi-au avut voga lor, apoi au dispărut sub presiunea altor curente), pe care încearcă să le impună drept termeni cunoscuţi de toată lumea. Am arătat altă dată că elevii din Bucureşti au de multe ori nevoie să li se traducă prin neologisme cuvintele vechi pe care le întîlnesc în diversele manuale” (p. 357).
Ce s-a mai întîmplat cu neaoșismul, după război? În presa din anii 1950, cuvîntul era frecvent folosit ca etichetă negativă, asociată cu „înapoierea” din lumea rurală, cu „sămănătorismul retrograd”, cu tradiționalismul mistic al perioadei interbelice („neaoșism legionar”). Una dintre contradicțiile ideologiei comuniste era faptul că exalta „limba vie a poporului”, dar în același timp propunea și impunea limba de lemn a administrației, cu ambiții științifice și modernizatoare. Două articole ale lui Iorgu Iordan (publicate în Limba română, nr. 2, 1963 și nr. 5, 1964), intitulate „Neaoșisme“, criticau arhaizarea din presă, acuzată de artificialitate, afectare, snobism, ba chiar trezind și „o uşoară indispoziţie de ordin politic” (1964, p. 463). În critica literară, cuvîntul a fost des folosit, de obicei cu o notă depreciativă. Perioada ceaușistă a naționalismului comunist a reintrodus discret neaoșismul (frecvent, de pildă, în poezia omagială), fără a-l susține însă printr-un program explicit. După 1989, cuvîntul a apărut mai ales cu un sens (încă) necuprins în dicționare, dar ușor de înțeles – ca sinonim pentru tradiționalism sau naționalism: „Dialectica dintre neaoșism și globalism nu este specifică doar României” (republica.ro).
