Tristețea unor orașe mici a existat parcă dintotdeauna. A simțit-o și Geo Bogza în cele O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil ale sale. Nu sînt chiar toate la fel, unele sînt mai triste ca altele, iar tristețile diferă și ele. Cele monoindustriale par să reprezinte într-un mod tăcut eșecul comunismului, al post-comunismului și chiar al capitalismului de la noi. Se întîlnesc și prin alte țări foste comuniste, ca o urmă de neșters a dezastrului industrializării și standardizării muncitorești forțate. Sînt spații încă locuite care par în același timp că nu au alt rost decît acela de a adăposti niște suflete, în așteptarea a ceva ce nu se mai întîmplă. Un exemplu poate fi Plopeni, o localitate nu mai veche de o viață de om, crescută în jurul unei fabrici de armament despre care nu se știe cît şi dacă mai produce, chiar şi în vremea războiului de la granițe. E o așezare formată dintr-o sumă de blocuri mici, înconjurate de garaje din prefabricate sau tablă, degradate și dezolante. Noroc cu verzile păduri înconjurătoare.
O localitate mult mai veche, atestată documentar de prin secolul al XIV-lea și despre care unii vor să creadă că datează chiar de pe vremea dacilor, e la fel de mohorîtă, iar lunga ei istorie nu pare s-o fi înnobilat în vreun fel, ba probabil că ar putea cîștiga fără probleme un premiu de urîțenie: Zimnicea. Aici e vorba de o tristețe mizerabilă și parcă fără leac.
Mi-aduc aminte că am trecut și prin localități în care pare că timpul nu există. Filiași, de pildă, care mi-a dat impresia că ar fi o extensie gospodărească a unei gări destul de importante, de o încremenire provincială absolută. Videle ori Făgetul demonstrează că tristețea s-a născut la sat, mai ales dacă acesta a primit numele de oraș.
Dar ce să vezi, spre împăcarea locuitorilor amintitelor orașe care, eventual, vor citi aceste rînduri, mi-a fost dat să descopăr orașe triste și prin alte țări, presupus mai vesele decît a noastră. De exemplu, Albany, capitala administrativă a statului New York, mi s-a părut de o tristețe rece, inumană. Era și duminică, și pustiu cînd l-am vizitat, iar întinderea centrală de beton, aflată între niște clădiri foarte înalte și greoaie, îți dădea fiori, de-a dreptul.
Chiar și în cel mai viu oraș din lume, New York, sînt cartiere mărginașe de o tristețe lugubră care, de altfel, le-a făcut și faimoase, în sens negativ.
Un alt oraș american celebru, fostă capitală, Philadelphia, mi s-a părut învăluit de o tristețe plină de farmec. Era tristețea unui loc a cărui stea apune (dacă nu a și apus deja).
Tot o tristețe de lume apusă am găsit recent și în Franța, la Carpentras. Un orășel care are de toate, și catedrală, și clădiri istorice, și străzi interesante, și ziduri de cetate, și rîu cu poduri, și o mulțime de localuri și restaurante, și magazine cu vitrine colorate pline de haine și încălțăminte foarte șic. Cînd se lasă seara însă și toate prăvăliile își trag obloanele de tablă urîte și pline de graffiti, orașul intră parcă în stăpînirea unor indivizi îmbrăcați cum se nimerește, în pantaloni scurți și cu șlapi în picioare, care bîntuie străduțele în pantă pline de ecouri sau adastă prin fața intrărilor, discutînd între ei în arăbește.
Nu mai vorbesc de tristețea pe care o emană unele zone din downtown-uri americane, cu zgîrie-nori vechi de beton, chiar în orașe pline de veselie, de altfel, precum New Orleans.
Tot așa, odată ce am ajuns, pe seară, în stațiunea canadiană Niagara Falls, mi s-a părut că în afară de a te lăsa impresionat de teribila cădere de apă, în acele locuri nu ai altceva de făcut decît să cazi la rîndu-ți în depresie. A doua zi, pe lumină, aveam totuși să constat că lucrurile nu erau chiar atît de dezolante.
Asta pentru că tristețea e totdeauna legată și de starea privitorului. Bineînțeles că depinde ce vezi într-un loc și în ce dispoziție ești cînd vizitezi acel loc. Se poate, evident, ca locuitorii unui oraș care ție ți se pare deprimant să fie foarte împliniți și fericiți (mă rog, poate nu chiar toți). Poate că ei au trăit o viață acolo fără să se gîndească sau fără să știe că locul lor e dezolant. Sau poate că tu, călător grăbit, nu știi ce se ascunde în spatele aparențelor. În joc pot intra impresii complet greșite sau foarte subiective, așa că, pînă la urmă, e lipsit de sens să te întrebi ceea ce îți vine uneori să te întrebi: cum de trăiesc oamenii ăștia aici?
Am auzit despre un inginer neamț, care fusese detașat de firma lui din Germania, la București. Lucra în centrul orașului, dar era cazat undeva pe la marginea cartierului Colentina. Era iarnă și trebuia să străbată zilnic întreg acest cartier și la dus, și la întors, într-o vreme cînd ambuteiajele ajunseseră la paroxism. După cîteva luni spunea că-i venea pur și simplu să-și taie venele. Așa că și Bucureștiul nostru poate fi, cum de altfel bine știm, cît se poate de trist și deprimant.
