Nimic mai local decît culoarea! Deja expresia „culoare locală” frizează pleonasmul, pe cînd „colorit local” se salvează prin singularul colectiv, vasăzică un mix de culori întotdeauna specific. Culoarea particularizează. Culoarea pune degetul pe hartă: albastru de Voroneț, roșu de Congo, verde de Paris. Dar ea fixează și în timp. O revistă celebră de design interior titra la mijlocul lui aprilie 2025: „Beige is back”, marcînd astfel o revenire tipică pentru ritmicitatea modei. Se știe, pe de altă parte, că pigmenții pot ajuta la datarea de opere de artă, monumente sau edificii.
Culoarea este limbajul imediateții, al apropierii și al oralității, cu anacoluturi, repetiții și ticuri de limbaj. Natura însăși are exercițiul oralității. Ba are lapsusuri și-l mai uită pe cîte unul în albinism, ba refuză logica și hărăzește anumitor specii un colorit impredictibil: unele broaște veninoase din jungla amazoniană sînt albastru sidefiu cu picățele negre, altele au picățele negre pe fond roșu țipător. Unele sînt galbene cu dungi negre, altele sînt negre cu dungi galbene. Cele mai modeste sînt prăzulii. Desigur, putem atribui această bogăție cromatică evoluției și adaptării la mediu prin mimetism – dar ce altceva mai e albastru sidefiu în junglă? –, fiecare subspecie vrînd să semnalizeze în biotopul ei: „Sînt letală, monșer, nu te pune cu mine!”. Dar aceeași bogăție cromatică e tocmai bună să sfideze mimetismul în artă, după cum ne dovedesc siluetele albastre ale unui Matisse, copacii roșii ai unui de Vlaminck, preferința pentru părul verde în autoportretele lui Munch etc.
Unind printr-o acoladă rolul culorii în fixarea în spațiu și în timp, nu poți să nu remarci, ca o consecință, funcția ei mnemonică și comunicațională. Oficialitățile din lumea întreagă au înțeles că, în relația cu masele, cel mai ușor e să comunici prin culori: dă-i cu semafoare, cu coduri de intemperii sau de caniculă, cu drapele naționale pe care să se jure credință etc. La omul simplu nu merge cu limbaje sofisticate. Partide politice, antreprenori, cluburi sportive, instituții educaționale sau așezăminte culturale au făcut din culoare un semn identitar. Oricine vrea să vîndă ceva arborează culori. E ceea ce au realizat, printre alții, și diriguitorii Minnesotta Mining and Manufacturing, cînd au schimbat complicatul nume și logo-ul firmei într-un simplu 3M scris cu roșu intens, neglijînd astfel semnul indexical în favoarea celui iconic: e mult mai mult roșu în actualul logo decît încărcătură semantică în cifra 3 și litera M laolaltă.
În schimb, odată retopite în fasciculul de lumină din care s-au răsfrînt, culorile redevin limbaj scriptural. Lumina divină ajunge la noi prin cuvîntul revelat, adică prin textul sacru, motiv pentru care religiile scripturale au și ridicat din sprînceană cînd au avut de-a face cu mistici limbuți, pretinși receptaculi de rostire divină și mijlocitori de miracole. Sau... nu au ridicat din sprînceană, atunci cînd mesajul mistic s-a conjugat cu cel naționalist – vezi cazul Petrache Lupu, un scenariu replicat adesea, de altfel, în varii colțuri ale lumii.
În varianta sa elaborată, textul scris nu are culoare – pretinsul experiment sinestezic al lui Rimbaud din sonetul Voyelles („A noir, E blanc, I rouge...” etc. ) fiind de un arbitrar scandalos –, decît dacă se vrea o oglindă a oralității, cum e textul dramatic, în care vocativul („Mițo!”) alternează zglobiu cu interjecțiile („Aș!”), cu franțuzismele argotice („musiu”) și malapropismele de mahala („vitrion”). Altminteri, textul scris e alb, deci distant, nu doar pentru că se așterne pe coala albă, ci pentru că e menit să dureze, fiind comunicare asincronă prin excelență, deci constrîns să zidească pe un a priori solid – același acum, ca și peste un mileniu. De aici decurg frazele hipotactice, redînd inferențe deductive sau inductive, variile texte ale lumii avînd doar raționalități diferite, dar fiind unite de aceeași rațiune, același logos universal lipsit de culoare.
Pe analfabetul funcțional discursul scris îl amețește. Ia să fi fost ideile din text bine delimitate prin chenare punctate însoțite de numere, ca în cărțile de colorat... Să vezi atunci ce mi ți l-ar fi sulemenit din cap pînă-n picioare, insistînd pe anumite părți cu tonuri aprinse, pe altele cu nuanțe mai șterse, căci ar fi înțeles că, în spatele textului, se află tot un om care comunică, la fel ca vînzătorul din piață, partenerul de popice sau vecinul de bloc cu care se înțelege.
Aidoma textului scris, orice lucru cotropit de alb (se) îndepărtează. Pentru a reda vechimea evenimentelor transpuse cinematografic, unii regizori recurg la pelicula alb-negru. Spațiile de locuit văruite în alb par mai vaste, dar și mai lipsite de personalitate. Îmbătrînind, omul albește, pielea i se depigmentează, o astfel de „apariție” fiind inscrutabilă pentru cei tineri, încă exuberanți cromatic. Însingurați, rebegiți, căzuți pradă propriului alb, oamenii în vîrstă sînt trecuți ușor în irelevanță. Discriminarea cromatică generaționistă este tot o oroare, ca și rasismul.
Ca o concluzie: poate că orele de educație artistică din școli ar căpăta o pondere sporită și n-ar mai fi victima de serviciu a reformelor ministeriale dacă ar aborda frontal și dimensiunea social-politică a culorii. Argumente în acest sens ar fi.
Gabriel H. Decuble, scriitor și traducător, este profesor la departamentul de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
