Vicepreședintele american J.D. Vance a încercat recent să prezinte loviturile președintelui Donald Trump asupra infrastructurii nucleare iraniene ca pe un extraordinar exemplu de succes al „Doctrinei Trump”. Potrivit lui Vance, doctrina este simplă: identifici o problemă care amenință interesele SUA, pe care „încerci să o rezolvi pe cale agresiv-diplomatică”. Dacă diplomația eșuează, „folosești o putere militară copleșitoare pentru a rezolva problema și apoi o ștergi de acolo înainte ca aceasta să devină un conflict prelungit”.
De-ar fi atît de ușor… Ceea ce descrie Vance nu este nici o doctrină, nici o particularitate a lui Trump. E doar aceeași iluzie care a dus la multe intervenții militare americane îndelungate, costisitoare și nereușite, pe care Vance însuși le-a criticat adesea.
Dacă Vance crede că loviturile au „rezolvat” problema programului nuclear al Iranului, atunci trebuie să creadă că acestea au distrus pe deplin capacitățile nucleare ale Iranului: centrifugele, stocurile sale de uraniu îmbogățit și orice alte materiale utilizate pentru înarmare. Ori crede asta, ori consideră că această demonstrație a puterii militare americane este suficient de puternică pentru a convinge Republica Islamică să renunțe la programul său nuclear și să nu îl mai reia în viitor.
Nu există nici o îndoială că lovitura americană a afectat grav instalațiile nucleare de la Fordo, Natanz și Ispahan. Dar nu e cîtuși de puțin cert că bombardarea acestor situri și asasinarea de către Israel a unor savanți iranieni din domeniul nuclear au readus Iranul într-un punct zero. E mai probabil ca programul iranian să fi fost doar întîrziat, deși estimările privind acest regres variază de la luni la ani.
Dacă și pînă cînd nu vor exista suficiente dovezi care să susțină afirmația potrivit căreia programul nuclear iranian a fost distrus în întregime, Vance trebuie să se bazeze pe convingerea că, după cum a spus secretarul american al apărării Pete Hegseth, „disuasiunea americană a revenit”.
Administrația Trump nu este prima care e tentată să creadă că demonstrațiile rapide și puternice de forță militară pot convinge alte țări să capituleze în fața cerințelor SUA. De la obținerea supremației militare incontestabile în 1990, Statele Unite au acumulat un bogat palmares de astfel de încercări, dintre care multe au eșuat.
Unele ținte ale coerciției militare americane s-au dovedit dispuse să tolereze mai multe adversități decît au anticipat oficialii americani. De-a lungul anilor 1990, regimul lui Saddam Hussein din Irak a îndurat mai multe campanii americane de bombardament după ce a obstrucționat în repetate rînduri inspectorii de armament ai Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și ai Organizației Națiunilor Unite. Acest ciclu, după cum bine știe Vance, a culminat în 2003 cu campania americană „shock and awe / șoc și spaimă”, care a declanșat un război de opt ani, în care au murit mii de militari americani și aproximativ o jumătate de milion de irakieni.
În mod similar, în anii 1990, amenințările, blocadele și demonstrațiile de forță ale NATO nu l-au împiedicat pe președintele sîrb Slobodan Miloșevici să poarte războaie brutale în Croația, Bosnia și Kosovo. Miloșevici nu a fost cîtuși de puțin impresionat de campania inițială de bombardamente NATO în Kosovo, care s-a limitat la obiective militare fără să-i amenințe poziția de putere. Atacurile aeriene care ar fi trebuit să dureze cîteva zile au sfîrșit prin a continua luni de zile fără succes. Cu alte cuvinte, presupunerea că simpla utilizare a unei forțe superioare îl va convinge pe Miloșevici să abandoneze o cauză de care era profund atașat a fost total greșită. Numai atunci cînd NATO a trecut de la țintirea forțelor sîrbe la lovirea infrastructurii orașului Belgrad și a împrejurimilor acestuia – ceea ce amenința să submineze sprijinul elitei sîrbe pentru Miloșevici –, acesta a acceptat să părăsească Kosovo.
Alte ținte au făcut pe mortul în păpușoi cînd s-au confruntat cu amenințările militare ale SUA, dînd impresia că cedează, pentru moment, pentru ca mai apoi să-și reia comportamentele indezirabile după cîteva săptămîni, luni sau chiar ani. Coreea de Nord a adoptat multă vreme această abordare. În ciuda avertismentelor repetate cu privire la forța copleșitoare a armatei SUA, țara recurge în cele din urmă la vechile sale metode, proferînd amenințări nucleare, efectuînd teste cu rachete, lansînd sateliți și implicîndu-se în alte provocări.
Comportamentul Chinei urmează un tipar similar. În 2016, America a efectuat cu succes un exercițiu militar comun ostentativ pentru a descuraja construirea de insule artificiale și revendicările Chinei în jurul Filipinelor. Însă cu doar cîteva luni în urmă, paza de coastă chineză a debarcat pe o insulă revendicată de Filipine ca fiind a sa.
Alții au răspuns provocînd suferințe Statelor Unite. Dictatorul militar somalez Mohamed Farrah Aidid a realizat că uciderea cîtorva americani e suficientă pentru ca cea mai puternică armată din lume să dea înapoi.
Iranul pare dispus să recurgă la toate cele trei stratageme. Republica Islamică a demonstrat capacitatea de a absorbi atît loviturile economice, cît și pe cele militare. Provocările sale militare și activitățile ei nucleare au fluctuat – uneori în funcție de intensitatea reacției SUA, alteori independent de aceasta. Și, după cum a relatat recent expertul în Iran Vali Nasr, liderul suprem iranian, ayatollah-ul Ali Khamenei, pare să împărtășească opinia lui Aidid, spunîndu-le consilierilor săi că „America este ca un cîine. Dacă te retragi, se va năpusti asupra ta, dar dacă te năpustești asupra ei, se va întoarce și va fugi”.
Este de înțeles că Vance vrea să creadă – el însuși, dar și electoratul anti-intervenționist al lui Trump – că demonstrațiile impresionante ale puterii și razei de acțiune ale armatei americane sînt cît se poate de persuasive. Dar dacă demonstrațiile punctuale, restrînse de putere militară ar fi suficiente pentru a atinge obiectivele politice ale SUA – în special pe cele greu de realizat precum a convinge Iranul să renunțe la ambițiile sale nucleare –, atunci ele ar fi un pilon al doctrinei fiecărui președinte.
Melanie W. Sisson, Senior Fellow în cadrul Programului de politică externă al Brookings Institution, este coeditor al cărții Military Coercion and US Foreign Policy: The Use of Force Short of War (Routledge, 2020) și autoare a volumului The United States, China, and the Competition for Control (Routledge, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traduceri de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
