În dicționarul academic – Dicționarul limbii române (DLR, Litera U, 2002) –, formula de-aia n-are ursul coadă este înregistrată împreună cu cîteva dezvoltări și variații comice prin absurdul alăturării lor: de aia (sau asta) nu are ursul coadă și para cocean; de aceea n-are cîrna nas și ursul coadă. Expresiile permit și alte dezvoltări, care exploatează posibile contraste: de-aia n-are ursul coadă și lupul (sau vulpea) d-abia o poartă. Dicționarul sintetizează surse mai vechi, oferind mai multe explicații pentru folosirea expresiilor: „se spune despre cei care, din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au”; „se spune acelora care au o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc., care-și iau nasul la purtare, care depășesc o limită admisibilă”; „se spune cuiva care are pretenții prea mari față de situația lui”. De fapt, valoarea de utilizare a expresiilor referitoare la coada ursului nu poate fi ghicită din sensul cuvintelor care le alcătuiesc; de aici și o anumită instabilitate semantică, manifestată prin treceri insesizabile de la o situație la alta, de la un înțeles la altul.
Explicațiile mai vechi prezentau expresia ca pe o critică a lăcomiei („Lăcomia de multe ori strică omenia, că de-aia n-are ursul coadă” – Anton Pann, Povestea vorbei). Reproșul față de lăcomie s-a schimbat însă foarte devreme în reproș față de obrăznicie sau de sfidare, precum și în expresie a neîncrederii față de spusele interlocutorului („de-asta n-ai crezămînt la mine” – Tudor Pamfile, Jocuri de copii, 1906, glosar).
Contextele mai vechi de apariție a expresiei exprimau deja o nemulțumire mai generală, fiind destul de ambigue: „Stea cu coadă n-a fost și liberalii n-au venit la putere, pentru că de... de aia n-are ursul coadă!” (Timpul, 16.05.1893); „Și hoțul și păgubașul fierb tot într-o apă; vezi, d-aia n-are ursul coadă!” (Dimineața, 13.03.1909). Nu sînt foarte diferite, din acest punct de vedere, de utilizările actuale, care nu au ca țintă a criticii lăcomia, ci pretențiile nejustificate, atitudinea sfidătoare, insistența iritantă: „vezi matale... d-aia n-are ursul coadă! Românii vor să cîștige «ca-n Germania», dar păstrînd aceleași mentalităţi învechite, etatisto-anticapitaliste” (republica.ro), „Dar de ce li s-a dat salariu și spor și au produs nimic? D-aia n-are ursul coadă!” (economedia.ro); „Iar ai venit? Ți-am spus, măi, să mă lași în pace, că n-am timp de tine să-mi termin albumul la care lucrez de un an de zile. Uite, vezi? D-aia n-are ursul coadă, că ți-am răspuns la telefon, o dată, de două ori, și acuma gata” (Jurnalul național, 24.10.2008).
Structura formulei („de-aia”) presupune că lipsa cozii nu e nevoie să fie explicată: e suficientă o aluzie. Explicația evocată indirect este în mod prototipic o poveste, o snoavă, o legendă. Cea mai cunoscută este istorioara de manual a lui Creangă, „Ursul pîcîlit de vulpe“, în care personajul urs este mai mult naiv decît lacom, lăsîndu-se înșelat și prinzîndu-și coada în gheață. Povestea – care circulă în folclorul estic, uneori cu titlul „De ce nu are ursul coadă“ – nu prea poate motiva uzul actual, pentru că nu se leagă direct de valoarea de reproș a expresiei. În volumul I din Proverbe românești (1895), Iuliu Zanne juxtapunea patru legende explicative ale pierderii cozii: o versiune a poveștii lui Creangă, o istorioară repovestită de Alexandru Odobescu în „Jupîn Rănică Vulpoiul“ (ursul păcălit de vulpe e prins într-o cursă de către țărani), o narațiune în care animalele fug speriate și vulpea se agață de coada lupului, retezând-o, și una ilustrată printr-o fabulă a lui Anton Pann, „Ursul și Adam“, în care lăcomia este în prim-plan. Versurile fabulei povestesc că ursul a fost dus cu forța de Adam la miere, rupîndu-i-se urechile, apoi a fost tras la fel de greu înapoi, rupîndu-i-se coada: „Adam dacă a văzut / Că mănîncă așa mult / De coadă l-a apucat / Și tîrîș l-a depărtat / Pînă cînd sîrmanul urs / Rămase de coadă smuls” (Scrieri, I, p. 388). Regăsim povestea și într-o fabulă a lui Dimitrie Bolintineanu, publicată în Foaie pentru minte, inimă și literatură în 1862, într-o variantă fără Adam, dar cu anumite aluzii politice, „De ce n-are ursul coadă“: „Ursul vede fagul, pofta i s-aprinde, / Nu mai pot să-l smulgă de la stupul său, / Îl apuc de coadă şi îl trag mereu, / Coada i se rupe şi tot stă să roadă./ Iată de ce lucru n-are ursul coadă”.
Astăzi, formula nu mai evocă lăcomia, dar exprimă ironic o critică, o mustrare adresată interlocutorului sau o evaluare negativă a situației, cuprinzînd chiar un fel de amenințare glumeață: comportamentul ursului și pierderea sa reprezintă un precedent periculos, deci evocarea ar putea fi și o avertizare implicită.
