Un moment din anul 2025 mi-a dat de gîndit la vremea derulării lui. Căpătînd puțină distanță, am început acum să trag niște concluzii. E vorba despre moartea lui Ion Iliescu. Felul în care a părăsit primul președinte post-decembrist al României scena mi-a reactualizat, vrînd-nevrînd, mici fragmente din înțelepciunea umanității: sic transit gloria mundi, vanitas vanitatum, et omnia vanitas, memento mori, tempus fugit etc. Le știm cu toții, dar în vîltoarea existenței le uităm, revenind apoi la ele cu astfel de ocazii, cum să le spun, pedagogice. E clar că nimic din ce trăiește omul, bun sau rău, nu prezintă nici cea mai mică garanție de durabilitate. Strălucirea de dimineață poate fi mama întunecimii de după-amiază, iar gloria de azi – rădăcina decăderii de mîine. Nu atît trecerea de la o extremă la alta, în interiorul dinamicii umane (pînă la urmă proiectată să fie așa: efemeră, contradictorie, superfluă), uimește propriu-zis, ci repeziciunea cu care ea se produce. Te-ai aștepta într-adevăr ca, pe parcursul unui secol ori două, mentalitățile să se modifice semnificativ, să ajungă chiar radical opuse, însă atunci cînd ele își schimbă conturul, direcția și esența în mai puțin de o generație, începi să te miri serios și să-ți pui o mulțime de întrebări, unele, desigur, fără răspuns. În 1989, la Revoluție, cînd aveam 21 de ani, românii îl urau cu sete pe Ceaușescu, pe bună dreptate. Deși lichidat în ziua de Crăciun, cea mai mare parte dintre cetățeni s-ar fi oferit, fără ezitări, să facă parte din plutonul de execuție a tiranului (cum era numit Nea Ceașcă) și a odioasei sale soții (iarăși un apelativ la modă în perioada respectivă). I-ar fi împușcat pe amîndoi cu sentimentul că duc la îndeplinire un act eroic. Tot românii în cauză (o majoritate covîrșitoare a acestei națiuni), în aceleași zile, văzîndu-l și auzindu-l pe Ion Iliescu la televizor, l-au asociat, mesianic, cu salvatorul din marasmul ceaușist și au început să-l iubească pătimaș, fiind gata să moară pentru el. Dragostea lor fierbinte pentru „comunistul cu față umană” a durat cîțiva ani, interval în care l-au votat masiv ca șef al statului și i-au crezut, cu emoții puternice, „poveștile” despre modestie și bunăcuviință.
Complet invers, în 2025, la moartea lui, întreaga societate a părut cuprinsă de un furor distructiv ireconciliabil. Cuprinși de ură, oamenii se arătau deodată în stare să scoată cadavrul din coșciug și să-l (mai și) împuște o dată doar pentru a se elibera de furie. Să zicem că o asemenea transformare de paradigmă ar mai putea fi înțeleasă și explicată rațional. Faptele ulterioare ale fostului „Mesia” politic i-au dezvăluit adevărata față, iar comunitatea a trecut de la iubire intensă la dispreț adînc. Ce te faci totuși cu sondajele de opinie care ilustrează o a doua modificare, de data aceasta absolut de neînțeles? Aceeași „majoritate” a poporului și-a inversat total sentimentele. Urîndu-l pe Iliescu, fostul idol național, cetățenii se declară, mai nou, „nostalgici” după Ceaușescu, fostul discipol al Satanei, recunoscînd că l-ar vota în prezent pentru funcția de șef al statului. Constatam că, la Revoluție, eu aveam 21 de ani. Astăzi am 57. La scara istoriei, e un segment de timp irelevant. Nici atunci nu eram un copil defazat, nici acum nu sînt un bătrîn eșuat. Au apărut, e drept, între timp, noi promoții în mecanismul social, dar, istoric, lumea noastră nu a parcurs milenii de evoluție. Cei mai mulți dintre noi am trăit ambele momente. Ce a dus la modificări de viziune atît de dramatice într-o etapă atît de scurtă? Știu, indiferent de longevitatea unora, oamenii trăiesc prea puțin pentru a putea evalua întreaga istorie. De aceea, nu ar fi eronat să credem că probabil așa a fost „umanoidul” mereu, „schimbător ca vremea”. E în gena lui să fie nestatornic, iar istoria, oglindă fidelă a naturii umane, reflectă umbrele acestei inconsecvențe. Îmi amintesc cît de detestate erau, în America și Europa, fascismul și comunismul, antisemitismul și, în general, xenofobia în anii ’90. Aproape că nu reușeai să rostești cuvintele respective în public, temîndu-te să nu fii înțeles greșit. Erau teme tabu, prin realitățile ticăloase la care trimiteau. Azi s-au reactivat precum virușii adormiți dintr-o mlaștină. A fi fascist, antisemit, xenofob sau comunist și a declara ritos asta nu mai pare să fie o problemă. Ne plictisim oare prea repede de viața bună și cuminte? Se ascunde în genomul nostru instinctul de a ne înnoi periodic „nebuniile”? Ne plictism la comediile romantice și ne grăbim să (re)vedem un film horror, cu sîngele țîșnind din ecran direct pe fețele noastre? Ori, cum ziceau frecvent bunicii, „ni s-o urît cu prea-ghinile”? Dorim oare să mușcăm zdravăn din țărînă, pentru a avea și noi niscai acțiune? Nota bene: istoria are răspunsuri „drăguțe” pentru fiecare dintre aceste întrebări!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
