1 februarie 2026
În numărul de săptămîna trecută al Dilemei au apărut ecouri ale unei întîlniri sărbătorești de la Biblioteca Centrală Universitară, consacrate decernării titlului de „Om al Dilemei” (o dată pe an) minunatului eseist și profesor Alexandru Călinescu de la Iași. Și sărbătoritul, și eu – ca gazdă împreună cu Sever Voinescu – am vorbit despre umor. Cu exemple de tot soiul, care au amuzat asistența. Una din teme a fost „hazul de necaz”, care a transformat, adesea, bancul, ironia, batjocura în forme ale confruntării acide cu regimul comunist. Altfel spus, umorul ca specie a disidenței (împreună cu – sau alături de – minoritara disidență politică radicală). Și dl Călinescu, și eu am menționat această dimensiune a „rîsului”, dar primul care a amintit-o a fost dl Călinescu. Am reluat și eu tema cu pricina, prezentă în paginile pregătitoare ale dialogului din dosarul meu. În revistă a apărut însă precizarea (mai curînd inutilă) că eu am fost acela care a deschis subiectul, Alexandru Călinescu preluîndu-l ulterior. N-am fost atent la această „datare”, dar sînt gata să admit că oaspetele a avut întîietate. Trebuie doar adăugat că tema ne devansează pe amîndoi. În notițele pe care le aveam în mînă, culesesem chiar citate ilustrative: Ben Lewis, de pildă, un cunoscut actor și cîntăreț australian: „Comunismul – o mașină de produs umor”. Există categoria „tragi-comicului”, există batjocura „lumii pe dos”, există „bufoneria” ca obrăznicie neamendabilă etc. „Nu există umor în Rai”, constatase și Mark Twain, sugerînd astfel că, fără derapaj structural, fără prezența acută a Răului, „bătaia (hilară) de joc“ nu-și găsește locul. Ambianța „căzută”, mediul impur produce mai curînd umor „negru”, umor „sec”, decît un euforic umor roz...
Pe scurt, îi mulțumesc lui Alexandru Călinescu că mi-a provocat și motivat retorica. Și încă ceva: din întîmplare, și Sandu, și eu am avut instinctul moral de a risca disidența amară (nu „haioasă”, nu cheflie, nu metaforică), atunci cînd Mircea Dinescu a devenit victima dictaturii. N-am făcut mare lucru, dar i-am stat, explicit, alături și am suportat unele consecințe... incomode. Bine am făcut! Despre rîs – mai vorbim!
Fără dată
Mă uit mult la televizor. E o specie subtilă de infirmitate. Mă mișc incomod, fără chef și putere suficiente pentru activități mai dinamice, răspund tot mai greu și mai radical numeroaselor solicitări – oricît de flatante – de a colabora abundent la tot soiul de „dezbateri” publice; pînă și lectura și-a mai pierdut din seducție, pînă și taclaua amicală, altădată nutritivă și amuzantă, a devenit simplă „socializare”... Așa că – spre exasperarea medicilor, care mă împing, tot mai plictisiți, spre „mișcare”, dinamism, socializare reconfortantă – prefer să stau într-un fotoliu comod, dinaintea spectacolului mediatic. Dar și această experiență tinde să mă demobilizeze. Sînt multe de spus, dar notez în grabă, două „iritări”:
a) Abundența veștilor proaste. Probabil că e o tehnică de a întreține o cît mai amplă prezență a unei cît mai ample categorii de privitori, plictisiți de „normalități” adormitoare, de platitudini previzibile, de „nimic nou”. Și atunci, trebuie inventariate zilnic mai curînd catastrofe: pentru telespectatorul neobosit, lumea e zugrăvită în regimul filmelor de groază: inundații, cutremure, crime, catastrofe feroviare, prăbușiri de avioane, ciocniri de trenuri și automobile, copii criminali, agresori sexuali, politicieni sîngeroși sau bezmetici, subversiuni penale etc. Că doar n-o să ne uităm tot timpul la cerul înstelat, la grădini zglobii, la bunici drăgăstoși și la genialitatea precoce a școlarilor autohtoni... Mă rog, subiectul merită o analiză mai nuanțată, dar pentru asta el trebuie, mai întîi, semnalat.
b) Suport din ce în ce mai greu „dezbaterile” televizate: un grup de invitați multicolori vin în vizită în studioul unei gazde, ziarist sau ziaristă, pentru a arăta că au dreptate, că știu tot ce trebuie, că pot contrazice dur sau bășcălios orice preopinent. La rîndul ei, gazda se amuză, hărțuitor, și ne arată, abil, că domină scena, că știe mai bine decît partenerii săi de dialog care sînt răspunsurile și reacțiile corecte. Toți trec, cu nonșalanță, peste unele reguli de bună creștere: cea mai la îndemînă este năvala verbală peste ceilalți vorbitori, replica livrată înaintea întrebării, vînzoleala nesistematizabilă a unei „conversații” în care mai toți vorbesc simultan, destrămînd vioi coerența, limpezimea dezbaterii. Deunăzi, am văzut un interviu cu prim-ministrul, în care ziarista interogatoare arăta că știe mai bine răspunsurile „corecte” la întrebările ei decît cel interogat. O iritantă probă de nu prea bună creștere...
2 februarie 2026
Aud că ne învecinăm cu o dezbatere despre necesitatea numirii unui director al Teatrului Național din București. Evident, nu e vorba de o decizie la îndemînă. În ce mă privește, am, totuși, în minte o decizie adecvată și unanim plauzibilă. Nu e nevoie, cred, neapărat, de un actor sau regizor, de obicei implicați, direct, în imediatul performanței artistice. E nevoie de un expert, cunoscător al vieții teatrale contemporane, analist de carieră al spectacolului autohton, competent fără prejudecăți și adeziuni private în judecarea vieții teatrale autohtone. Îmi permit, fără pretenții autoritare, dar și fără ezitări conjuncturale, să fac o propunere de bun-simț. Cum de nu înclină opțiunile „specialiștilor” spre cea mai la îndemînă opțiune: Marina Constantinescu? I-am citit, ani de-a rîndul, cronicile profesioniste din România literară, îi știu toate performanțele autohtone și transnaționale, confirmate, ani de-a rîndul, de presă, instituții și experți, și mi se pare că o nominalizare a ei la direcția Teatrului Național ar fi înțeleaptă, inteligentă și firească. Votez!
