Pe 19 februarie se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Aparent, este inutil să declari un „An Brâncuși” într-o țară în care se discută fără oprire despre Brâncuși. Cunoașteți în calendarul cultural al României postcomuniste un an fără Brâncuși, un an în care marele sculptor să fi fost cam uitat? S-ar spune că o facem dintr-un fel de obișnuință birocratică, să denumim anii după cum se potrivesc cu data nașterii sau morții cîte unui mare român. Obișnuința birocratică are efect, apoi, și în agendele culturale ale instituțiilor, bineînțeles. Dar cazul lui Brâncuși este, totuși, special, unic de-a dreptul. Motivul pentru care Brâncuși este un caz unic în cultura noastră este că nu există nici un alt artist român care să fi marcat domeniul său de creație la scară universală așa cum a făcut Brâncuși cu sculptura. Cultura română are, desigur, personalități de anvergură universală, de la Cantemir la Mircea Eliade și George Enescu. Dar nici unul nu a marcat domeniul său atît de viguros și decisiv cum a făcut Brâncuși cu sculptura. Cu Brâncuși, sculptura universală o ia într-o direcție; nici un alt artist român nu a produs o asemenea consecință în domeniul său. Avem, așadar, un artist român care depășește cu mult ceea ce România oferă de obicei culturii universale și tocmai această unicitate, tocmai această singularitate ne creează nouă probleme.
Ca unul pasionat de Brâncuși de cîteva decenii, pot formula observația că noi, românii, avem o veritabilă tradiție a proastei sale receptări. În România, în timp, Brâncuși a fost, pe rînd, neînțeles, ignorat și apoi glorificat. A fost slăvit în cheie folclorică și naționalistă. A fost aproape sanctificat în linie ortodoxă. În replică la aceste ridicole exagerațiuni, s-au ridicat voci care l-au considerat atît de universal încît îl vedeau a fi fost rupt complet de cultura română, fără nici o legătură cu vreo tradiție românească. În fine, nu au lipsit nici cei care l-au socotit un fel de guru, un fel de Zamolxe mînuitor de simboluri cu puteri ancestrale. Mai ales după 1990, cînd libertatea opiniilor s-a convertit în obligativitatea opiniilor și a izbucnit marea trăncăneală, au apărut atît de mulți români care au simțit nevoia să spună public ce-i cu Brâncuși, încît cuprinsul s-a umplut de vorbăria lor, iar absorbția temei la nivelul mentalului colectiv a devenit haotică. Mă grăbesc să precizez că abundența părerilor românești despre Brâncuși, precum și desele încercări de anexare a spiritului brâncușian sau, mai primitiv, a „brand-ului” pur și simplu, toate bazate pe manipularea unor mari neînțelegeri, nu sînt pe de-a-ntregul de condamnat. Acestea denotă faptul că, măcar în privința valorii lui Brâncuși, avem unanimitate – ceea ce, în sine, e formidabil și rar întîlnit în cultura noastră.
O contribuție serioasă la răspîndirea multor neadevăruri despre Brâncuși au avut-o, este de spus, și politicienii, culminînd cu acel prim-ministru care făcuse aproape o obsesie din aducerea osemintelor lui Brâncuși la Hobița, pe motiv că aceasta ar fi fost ultima dorință a artistului. În aceeași ordine de idei, m-a bucurat mult recentul comunicat al președintelui Academiei, dl Ioan-Aurel Pop, prin care a lămurit zvonul fals care persistă de vreo 70 de ani în mediile noastre culturale, cum că Brâncusi ar fi oferit statului român atelierul său, cîndva la începutul anilor ’50, iar statul român, după o consultare cu Academia, l-ar fi refuzat. Sînt multe motive de rușine în istoria culturală a acelor ani, dar acesta nu este printre ele. Pur și simplu, Brâncuși nu a făcut niciodată o asemenea ofertă. Gîndiți-vă doar că Brâncuși era o celebritate mondială în ultimul său deceniu de viață, că era vizitat, intervievat, frecventat de foarte mulți oameni. Viața lui Brâncuși din acei ani este foarte bine documentată. În plus, Brâncuși a fost foarte preocupat de soarta atelierului său, despre care eu cred că ajunsese să fie convins că este, de fapt, marea lui operă. Atelierul lui nu era muzeul lui, era capodopera lui. Știm că Brâncuși s-a sfătuit cu prietenii cu privire la soarta postumă a atelierului. A scris scrisori și a adresat memorii în acest sens. Dar nu există nici o probă, nici o mărturie, nici un document din care să deducem măcar că ar fi intenționat să-l lase statului român. Nici un martor al acelor ani, nici un înscris, nici o probă nu indică măcar un gînd al lui Brâncuși în acest sens. Dacă ar fi intenționat să lase atelierul României sau dacă chiar ar fi făcut-o, este imposibil să nu fi avut mărturii și probe în acest sens.
Cred că înlăturarea falselor informații din jurul acestui mare om ar fi primul și cel mai important lucru de făcut. Impresia mea este că, în ultimul deceniu, am început să facem acest lucru și trebuie să continuăm. De altfel, mi se pare că acum, în 2025, celebrîndu-l pe Constantin Brâncuși, iată, asta ar fi cel mai util să facem: să încercăm să aflăm adevărul lui.
În al treilea volum al Trilogiei culturii, intitulat Geneza metaforei și sensul culturii, chiar la început, Lucian Blaga distinge între cultura minoră și cultura majoră. El operează distincția după criteriul conținutului culturilor, respingînd posibilul criteriu al dimensiunii. Ideea importantă pentru mine acum este că Blaga distinge între culturile mari și culturile mici în funcție de agenda lor, în funcție de temele recurente care le construiesc. Culturile minore sînt mereu preocupate de ele însele – ce sînt eu?, ce însemn eu printre ceilalți?, cum se uită ceilalți la mine?, care e identitatea mea? mi-o pierd sau nu mi-o pierd? etc. Culturile mari nu-și pun probleme de acest gen, ci se avîntă fără complexe spre problemele universale, precum condiția umană, mersul general al lumii, esențele vieții, iubirea și moartea etc. Marile culturi nu sînt anxioase în ceea ce privește propria identitate. Repet, ca să fie clar, nu se pune problema valorii. Există genii și talente remarcabile și în culturile minore (la noi, nimeni nu se îndoiește de geniul unor Eminescu sau Caragiale, de pildă). Diferența, după Blaga, este, repet, de agendă, de program, de teme.
Ei bine, pentru culturile minore, cum e a noastră, se pune o dată într-un mare ciclu cosmic, poate, problema aceasta: ce te faci cînd apare într-o cultură minoră un geniu specific unei culturi majore? Ce face o cultura minoră cînd naște un geniu specific unei culturi de nivel superior? Cum îl primește, cum îl cunoaște, cum îl metabolizează? Suma neadevărurilor, chiar măgulitoare, a prostiilor drăgăstoase și a pasiunilor țicnite din jurul lui Brâncuși este dovada cea mai clară că, deși facem eforturi, ne este greu să internalizăm, în cadrele culturii noastre, anvergura lui. Grea problemă!
